Actualizări eveniment recent
2020. Anul nebun.
Se termina anul, iar eu sunt inca complet confuza. In ianuarie am scris ultimul text pe blog. Urma sa scriu iarasi in februarie, asa cum ma obisnuisem. Un text pe luna. Intr-o singura luna insa, viata mea, a noastra, a omenirii, urma sa se imparta in inainte (inainte de pandemie) si pandemie. Credeam ca vom putea sa spunem destul de repede “dupa pandemie”. Se pare ca nu.
Am asteptat sa treaca nebunia, pacostea, prapadul asta care s-a napustit peste lume pentru a-mi regaasi linistea. N-a fost sa fie anul asta. Poate la anul?
In fiecare decembrie asteptam cu sufletul la gura urmatorul an. Nu si acum. Pentru prima data mi-e teama de el. Habar n-am ce ne aduce.
2020 a fost un an nebun. Dement. Halucinant. Atipic. Crunt pentru unii. Nauc pentru mine si pentru altii. Vreau sa-l uit. Dar stiu ca nimeni nu-l va uita niciodata. Va intra in istoria omenirii ca anul blestemat.
Astept sa pot spune “dupa pandemie”. Astept ca noi toti sa putem sa spunem asta.
Astept sa pot spune din nou “Sunt liniste”, asa cum eram cu adevarat inainte de… anul cosmarului. Si va doresc si voua sa puteti spune cat mai curand: sunt liniste!
Pana atunci va doresc din suflet “Sarbatori cu sanatate!”
Între fericire și nefericire domnește liniștea
Nu sunt o femeie fericită. Dar nici nefericită nu sunt. Sunt între cele doua stări. Sunt liniștită, sunt pace.
Fericită am fost. Cunosc starea în toate formele ei. În profunzime pot sa zic. Problema ei este că e nestatornică, e o stare de moment. Sau de momente. Nu de zile, luni, sau ani. Nu e continuă. Dacă ar fi să compar fericirea cu ceva, aș spune că seamănă perfect cu un foc de artificii. îți umple brusc sufletul și trupul, și la fel ca și artificiile se destramă încetișor, lăsând în urma ei bucuria că ai văzut-o, că ai trăit-o. Între momentele astea se așează liniștea. O liniște plăcuta, vecină cu bucuria.
Nefericirea? Cum să nu! Am trăit-o și pe asta. Toate o trăim, inevitabil. Ce doare, afurisita! Nu te lasă să dormi, să mănânci, să te bucuri. Te lasă în schimb să plângi muuuult și bine! Îți golește sufletul de toate frumusețile lumii și ți-l umple cu lacrimi, durere, amar și ceață. Nu știi încotro s-o iei.
Cauți atunci (dacă ești puternică) un alt drum. Dacă ești mai “slabă de fire”, ceața te încurcă și rămâi pe cel pe care ești. Și atunci trebuie să te gândești că nu poți căuta alt drum, când ești deja pe unul. Așa că renunță și caută-l pe celălalt. Numai așa reușești să scapi de nefericire. Altfel devine o boala care îți mănâncă sufletul, zilele sau viața.
Vrem să iubim cu patimă, însă de cele mai multe ori tot la nefericire duce.
Vrem sa fim iubite cu patima, timpul… decide dacă e să fie așa.
Aș zice că iubirea e sora mai mare a dezamăgirii pe care aproape întotdeauna o cunoaștem mai târziu.
Între cele doua stări – fericire și nefericire – este liniștea. Toți o cautăm. Toți ne-o dorim. Până la urma, cred că e starea cea mai dorită de noi, chiar dacă nu conștientizăm asta.
Eu vreau doar liniștea pe care am găsit-o între cele două. Și liniștea are bucurie, bucuria de a trăi cu ochii deschiși. Fără lacrimi, fără durere, fără neliniști, fără… fără… fără!
Liniștea e singura stare care mă lasă să văd viața in culorile ei reale. Și mie doar realitatea îmi place.
sursa foto: internet
Teorie si realitate
Cand e vorba de copii, teoria e una, realitatea e alta.
Va spun asta facand o retrospectiva a experientei mele de “tanara” mama (aveam 33 de ani , cand am adus-o pe lume pe fiica-mea).
Fiind o sarcina cu probleme, sapte din noua luni am “locuit” in spital. Asa ca am avut timp sa-mi fac temele, citind la nesfasit niste carti in care eram invatata cum sa-mi ingrijesc si sa-mi cresc copilul.
Eeeeh, vine ziua cand minunea ce-o asteptam de ani buni se arata la fata. Zgomotos, avea niste plamani de ziceai ca are o trompeta in loc de gura, fapt ce m-a speriat din start. Stiam ca trebuie sa planga la contactul cu lumea in care pasea si incercam sa ma linistesc.
In spital, ca in spital. Nu prea te ocupi tu ca mama de copil. Il alaptezi si asta e.
Ziua in care urma sa plecam acasa a inceput cu emotii mari. Doamna care a pregatit-o pentru drumul spre casa, m-a chemat sa-mi arate cum se imbraca un bebe. Ei na! Stiam! Sau asa credeam. M-am uitat cum si ce face si mi-am zis in gand: “mare branza!” Aveam sa aflu curand ca ma inselam.
Coboram la parter, unde sotul meu emotionat pana la lacrimi si tremurul mainilor, ne astepta. Trebuia sa ma schimb si eu, asa ca am luat bebelusul din bratele asistentei si mandra foc, ii spun sotului meu: tine-o putin pana ma schimb si eu. A intins bratele ca si cum fiica-sa urma sa-l muste. Erau ca doua bete intepenite. Ia-o te rog! Nimic! Ma uit la el, era galben de frica. Ii arat cum s-o ia, ca asta invatasem si eu, si plec sa ma schimb.
Cand m-am intors, era in pozitia in care il lasasem, curgeau apele de pe el si fiica-mea urla de nu se auzea om cu om in sala de asteptare.
O iau din bratele lui si se linisteste. Ajungem acasa, o asez in patutul pregatit cu vreo trei luni inainte si ne uitam amandoi neputinciosi la minunea de trei kilograme, care plangea zgomotos si nu stiam de ce si ce sa-i facem. Zic: poate ii e foame, incep a o hranesc si adoarme. O asez in patut si brusc reincepe spectacolul. Poate trebuie schimbata! O iau o schimb, desi nu era cazul, o reasez in patut si o ia de la capat cu urletele. Doamne! Ce sa-i fac?
Sotul meu zice: fa ceva, ai citit toate cartile alea, ce zic aia, de ce poate sa planga?
Disperata, ii raspund ca asta nu scrie in carti! A mancat, e schimbata, deci n-ar avea motive sa planga asa. Zapacit de cap, zice: sa-i ia naiba cu cartile lor daca nu spun de ce plange cand n-ar avea motive!
O iau in brate si se linisteste ca la comanda. N-am ce face si stau asa cu ea toata ziua, pentru ca in momentul in care o asezam in patut incepea jalea. Istoviti amandoi, seara vrem sa dormim, asa ca o asez in patut, cu gandul la un somn de macar doua ore daca nu trei cum zice in carti. Ti-ai gasit! Concertul reincepe mai in forta. Ne uitam unul la altul, apoi ma podideste un plans, da’ nu nu asa… linistit, ci cu sughituri! Bietul meu sot, innebunit de tot de cap, zice: Doamne, asta mai lipsea, sa planga amandoua!
Asa ca ia minunea noastra in brate (ea se opreste brusc din plans) si incearca sa ma linisteasca pe mine cea care nu se mai oprea din hohotit.
Intr-un sfarsit inteleg ca asta mica e linistita doar cand simte ca e in bratele cuiva. Primele saptamani am dormit cu randul cate doua – trei ore fiecare. Unul dormea, altul o tinea in brate…
Apoi am invatat sa dorm cu ea in brate.
Cu plansul care a durat pana pe la trei ani si jumatate ne-am obisnuit, cartile le-am aruncat, fiica-mea ne-a invatat singura ce e de facut. Cand a inceput sa vorbeasca si o intrebam de ce plange, zicea doar “asa-ma-n pase”, si o lasam ca nu ajungeam la nici un rezultat cu ea oricat as fi intrebat-o. Pe la doi- trei ani se oprea cateva secunde, doar cat sa imi spuna simplu, “asa vreau!” si o lua de la capat. Acum cand a crescut am intrebat-o de ce plangea, a ras si mi-a spus: pai, nu stiu! nu te-au invatat cartile alea de-mi spui ca le-ai citit, de ce plangeam?
Ii raspund ca nu. Teoria e una, realitatea e alta!
sursa foto: internet
Declarație cu mult umor
Căutând niște acte printre hârtiile parinților mei, făcând și ordine în același timp, dau peste hârtia asta veche și mă apuc s-o citesc. În timp ce-o citeam, mă suna fiică-mea, îi răspund, însa nu puteam vorbi de râs. S-a speriat săraca și mă tot întreba: „mama, ești bine?”. Reușeam să scot câte un „da” gâtuit de ras. Doar atât.
Nu știu proveniența hârtiei, (dar tata a lucrat în domeniul protecției muncii) nu știu dacă e o glumă sau dacă e legată de prelucrarea unui accident, nu știu dacă e adevarată întamplarea relatată pentru că nu mai am pe cine să intreb… Și nu știu cine este AUTORUL.
Înclinam să cred că e inspirată din realitate, pentru ca pe Dorel îl cunoaștem toți. Dar faptul ca întâmplarea s-a petrecut la Caracal, îmi dă peste cap părerea. Așa că o încadrez la capitolul „umor”.
Cert este faptul ca hârtia este foarte veche, scrisă pe vremea când se mai foloseau mașinile de scris, și î nu era â.
Pentru că nu se întelege foarte bine de pe imagine chiar tot, am transcris-o fidel mai jos.
RÂDEȚI ȘI VOI!
“ACCIDENT DE MUNCA LA CARACAL. DECLARATIE
Va scriu in raspuns la cererea dvs. de a va da amanunte suplimentare in Sectiunea 3 a Raportului de Accident de Munca unde am completat ca drept cauza “slaba planificare” ca fiind cauza accidentului meu. Ati cerut in mod expres explicatii amanuntite cu privire la accident si sper ca detaliie care urmeaza care urmeaza vor fi suficient de clarificatoare.
Eu sunt zidar de meserie. In ziua accidentului lucram singur pe acoperisul unei cladiri inalte de 6 etaje.
Dupa ce mi-am terminat treaba, am realizat ca mi-au ramas caramizi nefolosite, care, cintarite mai tirziu, au fost gasite a cintari aproximativ 270kg.
Decit sa car caramizile jos in brate, in mai multe etape, am considerat ca e mai bine sa le cobor toate odata intr-un butoi, folosind scripetele instalat in acest scop in spatele cladirii.
Am asigurat fringhia la nivelul solului, am urcat pe acoperis, am impins butoiul in afara cladirii si am incarcat caramizile. Dupa aceea am coborit de pe acoperis sa dezleg fringhia, tinind-o foarte strins ca sa asigur o coborire lenta a caramizilor. Veti observa in Sectiunea 11 a Raportului de Accident de Munca intocmit ca eu am o greutate de 72 kg.
Datorita surprizei pe care am avut-o cind am fost literalmente SMULS de la sol intr-un mod complet neasteptat, mi-am pierdut prezenta de spirit si am uitat sa dau dumul la fringhie. Cred ca nu este nevoie sa va mai spun, am inceput o ascensiune rapida catre acoperis. In apropierea etajului 3, m-am intalnit cu butoiul incarcat cu caramizi care acum se indrepta vertiginous catre sol, intilnire in urma careia m-am ales cu capul spart, zgirieturi minore si o clavicula fracturata.
Datorita impactului, ascensiunea mea a incetinit pentru o secunda dupa care a continuat rapid catre nivelul acoperisului, neoprindu-ma decit atunci cind degetele minii drepte au intepenit in scripete pina la nivelul celei de-a 3-a falange. Din fericire, intre timp mi-am recapatat prezenta de spirit si am fost in stare sa ma tin strins de fringhie in ciuda faptului ca incepusem sa am dureri. Aproape simultan, oricum, butoiul cu caramizi a lovit solul si ca urmare a impactului, fundul butoiului a cedat. Acum, saracit de greutatea caramizilor, butoiul cintarea doar 27 kg. Ma refer din nou la greutatea mea; cum probabil v-ati imaginat deja, am inceput o coborire rapida.
In vecinatatea etajului 3, am intilnit butoiul care acum urca; ca urmare a intilnirii m-am ales cu fracturi la glezne si cu mai multe taieturi si zgirieturi la picioare si in general.
Aici, norocul meu a inceput sa se schimbe usor. Intilnind butoiul, a fost bine ca mi-a incetinit usor caderea doar in masura sa-mi limiteze ranile, cind, am cazut pe gramada de caramizi si din fericire am scapat doar cu 3 vertebre fisurate.
Imi pare rau sa va spun, asa cum stateam intins pe gramada de caramizi, cu dureri atroce, incapabil sa ma misc, din nou mi-am pierdut prezenta de spirit si am scapat fringhia din miini. Asa cum stateam intins, pe spate, am putut sa vad cum butoiul gol si-a inceput calatoria in jos, catre mine, care explica cele doua fracturi la picioare.
Sper din tot sufletul ca acest raport raspunde la toate intrebarile dvs.”
Trebuie să…? Nu!
Nu! Nu!! Nu!!! Nu mai vreau să aud “trebuie să…”, asta, aia, cealaltă! Nu mai vreau! Vreau să fac, doar ce vreau eu. De când mă știu, adică de pe la 4 – 5 ani, acasă, la școală ani și ani, apoi la serviciu, aud doar că “trebuie să…!”. De ce, de ce să trebuiască într-una să… ? Pentru că așa spunea mama, tata, învațatorul, profesorul, ăștia la început și pe rând… dar ăștia, cu “pe rând-ul” lor, nu m-au deranjat, mi se parea normal să-i aud, și recunosc plecand ochii că nici nu-i prea băgam în seamă.
Apoi a aparut șefuuul…
Șeful, zilnic spune că “trebuie să…” de mă ia cu amețeală, vâjâială, tremurici, care se transformă în nervi nervoși și draci drăcoși numai când îl vad… dar înghit și tac, că vorba aia: în fața șefului și în spatele calului, să nu stai…
După un timp, a aparut și înalțimea sa – soțul adica – cel care de la o vreme spune într-una, ca o mașinărie stricată, că “trebuie să…” mâncam (a se citi mănânce), facem ordine, călcăm, spălăm, facem mâncare, etc., (a se citi fac eu că el e doar cu trebuie, dar pentru ca el este noi, “trebuie să facem” mă include fara drept de apel doar pe mine, convertind astfel pluralul, în singlarul persoanei mele).
Acum a venit și vecinul? Vecinul! Și ăsta a început cu “trebuie să…”!!! Nu mai aud ce trebuie, că mi s-au înfundat urechile! Nu maaaai pooooot! Ăsta ce mai vrea? Aud??? Aaaaaaa… Vrea bani, că trebuie să zugravim scara! Uuuuuuh! Numai atât? Atât??? Doar bani??? Deci nu trebuie să… zugrăvesc eu? Nu? Oooo… Incredibil! Cu ăsta am scăpat repede și ușor… nu “trebuie să…” eu. Eu, doar cu banii… dar zic merci în gandul meu, îmi vine să-i zic și cu voce, bucuroasă că nu “trebuie să…” eu. Uhhhhh… Ce ușurare!
Greu e cu aștia pe care zilnic îi aud că “trebuie să…”! Pentru că de regulă, înseamnă ca EU sunt cea care trebuie să execute. Chiar daca ei folosesc pluralul. Oi fi eu doi, de toți folosesc pluralul? La asta nu m-am gândit. Ferească Sfântul!
Când îi aud, m-apucă nebuneala. De ce “trebuie să…” EU, când vreți voi? De ce credeți că nu-mi ajunge doar că-mi spun singură că trebuie să fac asta sau aia? De ce-or crede unii, că noi știm când trebuie să facem ceva?
Până când credeți că trebuie să vă mai ascult rugămințile, predicile, sfaturile, ordinele, care invariabil îl conțin pe “trebuie”?! Până când să-mi mai împiedic gândurile, liniștea, visurile, zilele, orele, viața, tot, dar tot ce ține de mine, de veșnicul vostru “trebuie…”? Nuuuu, gata, până aici! Pentru că nu mai încape în mine nesuferitul, agasantul, obsedantul ăsta de „trebuie să”!
Concluzia? Trebuie să mă schimb! Trebuie să am curajul de a vă arunca în fața, că și voi sunteți oameni ca și mine și NU TREBUIE să uitați asta! Că ce „trebuie să…”, puteți face și voi! E clar? E destul de clar că TREBUIE să mă lăsati pace? Că dacă nu e destul de clar, trebuie să mă duc la psiholog. Numai să nu înceapă și ăla cu “trebuie să…”, că nu mai raspund de mine. Și să nu uit să îi spun încă de când intru pe ușa: domnul/doamna, să ne-nțelegem înca de la-nceput: fără TREBUIE SĂ…! Înlocuiți-l, vă rog, cu vrei să…?
sursa foto: internet
Fără titlu
„Finalurile fericite sunt doar în povești neterminate înca…”
Sună trist.
sursa foto: internet
Stai la rând, poate într-o alta viață…
Dintotdeauna am fost o fire veselă, sociabilă, amabilă si comunicativă și cum vreți să-i mai zic. Cred însă că astea nu reprezintă întotdeauna un avantaj pentru o femeie.
M-am măritat cam târziu, pentru că aveam impresia că odată cu căsătoria vine și „faci ce spun eu!”. Poate din cauza prietenului pe care îl avusesem înainte și de care cu greu am scapat. Pe la 26 de ani l-am cunoscut pe soțul meu, care a schimbat oarecum optica în ceea ce priveste măritișul. Îl iubeam, dar cu greu și sub presiunea părinților m-am lăsat măritată la 29 de ani. Tot mai aveam o umbră de teamă. Mie îmi plăcea și îmi place să fac ce vreau și când vreau. Nu-mi plac ordinele. Nu ca nu-mi plac, le detest.
În primul an de căsnicie am fost în pragul divorțului cam o data pe lună. Încet am învatat amândoi, că nu există căsnicie fără compromisuri de ambele parți. Azi las eu de la mine, mâine tu… și tot asa. E „grele” cu căsnicia în viață. Nimeni nu poate avea mereu ultimul cuvânt. Am învățat să accept ce nu-mi plăcea mie și lui da, iar el a învățat sa accepte ce nu-i plăcea lui iat mie da. Până la urmă, ne-am descurcat. Dragostea și comunicarea sunt cele care ne-au ajutat.
N-am spus că și soțul meu, ca și mine, e genul de om căruia nu-i place să stea „sub papuc” sau „în hamuri”. Deci aveam un punct comun în dezavantaj.
Am fost mereu împreună, cred că pot numara zilele în care am fost nevoiți să stăm departe unul de altul. Am devenit în timp un cuplu foarte bine sudat. Suntem acum în faza în care doar privindu-ne știm ce vrea celălalt. Se ajunge greu in faza asta, cu multă răbdare, sunt sigură că știți. În ce priveste încrederea pe care o avem unul în celălalt, nici n-am ce să vă spun. Niciodată nu am avut vreo îndoială în ceea ce îl privește, și nici el nu a avut, altfel mi-ar fi spus. Pentru că vorbim deschis despre orice.
Despre orice cu o exceptie. Să nu râdeți! Am omis cu bună știință să îi spun despre bărbații care mi-au facut avansuri, curte, sau diverse propuneri (indecente desigur) înca de când ne-am căsătorit. Pentru că ce nu știi, nu te doare. Dacă ar ști despre ăstia, nu mai eram de mult un cuplu, pentru că nu suportă gandul că un alt bărbat se poate uita la mine altfel decât ca fiind soția lui. Nu ca la o femeie. O spune fără ocolișuri oriunde se ivește ocazia. Scurt: ia-ți ochii de pe nevastă-mea! Mai în glumă, mai în serios, dar o zice răspicat. Iar eu consider că decizia de a nu-i spune despre aștia a fost foarte înteleaptă și nu mă consider vinovată.
Eheeei! Dragul de el! Dacă ar ști de câte ori a trebuit să mă apăr de asalturile unora… de insistențele altora… și asta numai datorită firii mele nebunatice.
Am învațat că trebuie să mă apăr singură, fiindcă dacă ar fi știut de toate astea, poate m-ar fi considerat vinovată. Ca râd, că vorbesc, că particip la diverse discuții, că uneori mă ia gura pe dinainte și nu țin cont cine e prin preajma mea. Iar astea sunt lucruri pe care bărbații le interpretează cum vor ei. Eu n-am făcut decât să fiu eu. N-o să stau cu preșul în cap, sau cu bațul in c*r, doar pentru a fi considerată o femeie serioasă. N-aș fi eu. Oricum, de fiecare dată am ieșit basma curata cum se spune. Și m-am descurcat singură.
Se zice că bărbații sunt datori să încerce. Să încerce, cine nu-i lasa? Rămane la latitudinea fiecareia dintre noi dacă încercarea lor are sau nu sorți de izbândă.
De curând, iar a apărut unul care mi-a pus gând rău. Dar nu așa… „încerc și eu…”. Omul e îndragostit, așa zice. Și însurat. M-a întrebat, de ce nu trăiesc clipa!
Cine zice ca n-o trăiesc?! Trăiesc fiecare moment al vieții mele, dar așa cum vreau eu, nu cum vor alții.
Ce nu știe el, e ca eu n-am fost niciodată amantă. Și nici n-o sa fiu în viața asta, așa că i-am spus: „Stai la rând, poate într-o alta viață!”
Nu sunt vreo sfântă, sunt o zăpăcită și trăiesc cum simt!
sursa foto: Cosmopolitan – Audrey Hepburn
Diamantele din lacrimi
Fac ordine printre niste lucruri, cu care prea putin intru in contact. Amintiri. Poze, martisoare, multe alte nimicuri si o cutie cu bijuterii.
O deschid. In ea, printre altele, dau peste o alta cutiuta inchisa. Stiu prea bine ce e in ea. Degetele si sufletul meu ezita cateva momente, dar in final o deschid iarasi, si ca intotdeauna nu ating inelul din platina cu diamante. Doar il privesc. E atat de frumos. In el e inchisa pentru totdeauna o poveste de dragoste. Povestea lor. Frumoasa cativa ani, tumultuoasa altii, plansa in final doar de el. Lasase sa moara dragostea ei. Stia ca gresise.
Si cand a inceput sa inteleaga ca a gresit, a cautat cel mai frumos inel cu diamante, sperand cu tot sulfelul sa readuca la viata ceea ce simtea ca pierde.
Era prea tarziu. Ea nu l-a primit. El nu l-a luat de pe masa unde il asezase.
Asta i-a fost soarta. Niciodata purtat, asa va ramane. Inchisa in el e povestea trista a unei iubiri ratacite in univers. Am vrut sa-i dau un nume inelului. Iubire? Tristete? Amintire?
Fiecare piatra montata in platina pe inelul din fata mea, seamana cu o lacrima. „Lacrima” o sa-i spun. Oricum a strans in el nu o lacrima, o mare de lacrimi. Ale lui.
Poti cumpara diamante, dar cu diamante nu poti cumpara dragostea. Nici macar n-o poti face sa renasca. Pentru ca ce-ai omorat, omorat ramane!
sursa foto: internet
Suntem unici, deci „universal valabil” nu se aplica!
Am cateva zile libere, am citit pana am obosit, m-am uitat si la tv. Si am vazut ca „n-am ce vedea”. Asta dupa ce mi-am pus casa la punct, ca sa pot sta linistita.
Am iesit prin oras, m-am plimbat prin diverse pet shopuri cautand un ansamblu de joaca pentru pisici (pentru ca de maine voi avea una mica) si am ramas traznita de preturile practicate. Imi venea sa zic precum ala din reclama: „scump, doamna, scump!” Si sa continui cu „da’ halatul, cat e halatul?” Si totusi… am luat. Si ansamblu si tot ce e necesar pentru noul locatar si prieten al meu.
Apoi, am intrat prin diverse magazine, sa mai vad una – alta si tot la fel imi venea in cap reclama. Afurist de scumpe toate. Toate pe care le-as vrea. Ca altfel gasesti si chestii de „unica folosinta”, la pret accesibil…
Cu shoppingul m-am lamurit! Ma intorc acasa si asez la locul lor lucrurile cumparate. Si incep sa citesc iarasi. Si iarasi obosesc. Cred ca am nevoie de o carte care sa ma prinda cu adevarat.
Ca sa-mi umplu timpul cu ceva, caut intr-o cutie pastrata cu sfintenie, vechiul goblen, inceput acum patru ani, neterminat nici azi. Ma las prinsa vreo doua ore de asta si iarasi obosesc. Sau ma plictisesc?
Incep sa navighez pe net in cautare de informatii despre cresterea si ingrijirea pisoilor. Tiiiii… ce de informatii… contradictorii. Hotarasc sa cresc pisoiul asa cum voi simti ca e bine pentru el si pentru mine.
Apoi dau peste alte si alte informatii de alta natura. Aiaiaiiiii! Ce de informatii. Avalansa! Raman nauca in fata atator informatii. Nici nu stiu pe care s-o asimilez, sau daca s-o asimilez, ca multe se contrazic intre ele!
Mai oameni buni! Astia vor sa ma inebuneasca de nervii capului, care si asa sunt nervosi! Toti stiu ce e bine pentru mine. Dar toti! Sfaturi cat e lumea de mare.
Doamne, cred ca sunt tampita rau, ei stiu ce e bine pentru mine, eu nu!
35 reguli ca sa fii fericita!
20 de reguli ca sa fii sanatoasa!
45 de reguli pentru o casnicie fericita!
Nu zau! Sa mori tu asta care scrii asa ceva, ca astea se aplica la mine, la tine, la noi toti! Zi da, si sa dea naiba daca nu te caut, ca sa iti spun privindu-te in ochi sa mergi la un psihiatru sa-ti puna un diagnostic! Si sa-ti mai spun ca n-am sa mai citesc ce scrii in vecii vecilor, pentru ca risc sa ajung eu la psihiatru daca te bag in seama.
Nikolai Gogol spunea: „Omul este intelept, destept si priceput in tot ce-i priveste pe altii, dar nu pe sine”. Va spune ceva asta?
Mai oameni buni, voi astia de veniti cu sfaturile voastre absurde, universal valabile, eu inteleg ca aveti nevoie de like-uri si vizualizari, dar chiar asa de prosti ne credeti? Mai ganditi si voi… Noi suntem unici, deci „universal valabil” nu se aplica!
Asa ca, hai sa ne traim vietile cum stim, cum simtim, cat putem de frumos, fiecare dupa creierul, inima si sufletul sau…
sursa foto: internet
Sunt liniște
Pe mine nu mă mai doare lumea.
Nu dau doi bani pe ce cred, sau spun unii sau alții despre mine. Pentru ca ei nu știu ce și cum am trăit, sau trăiesc eu.
Nu mai știu nici eu de câte ori am căzut împinsă de alții și nici de câte ori m-am ridicat singură. Nu mai știu nici de câte ori am adormit plângând și nici de câte ori m-am trezit zâmbind, gata s-o iau de la capăt. Pentru că nu mă las ușor. Și atunci, ei de unde să știe? Pentru că eu nu le-am spus. Însă imaginația n-are limite. Și e la liber… Iar cei frustrați și complexați o folosesc chiar fără limite. De aceea știu despre noi, lucruri despre care noi habar nu avem.
Eu îmi spun mereu, că trebuie să pot ceea ce îmi propun. Pentru mine trebuie, nu pentru ei. Nu-mi pasă despre ceea ce cred ei. Contează ce simt eu. Iar eu vreau să simt frumusețea și liniștea. Răutățile, piedicile și greutățile, încerc să le minimalizez. Să le „micesc” cum ziceam până pe la patru – cinci ani.
În general oamenii ne judecă după aparențe. Aparent sunt cum vreau eu. În străfundurile sufletului meu însa, n-au intrat decât cei care s-au descălțat la intrare. Asta am învățat-o întâi de la bunica și apoi de la viață.
Cei care doar cred că mă cunosc, n-au acces. Așa că habar nu au cât se înșeală. Dar oricum nu le-ar păsa. Important pentru ei, e ceea ce cred ei că știu.
Și cum mulți oameni au darul de a dezvolta ceea ce cred că știu, încep catalogările. În viziunea lor sunt așa… și așa… și așa… E treaba lor ce cred. Dacă le place să se hrănească cu viețile altora, chiar și neștiindu-le, s-o facă. Înseamnă că viața lor e prea săracă. A mea o fi mai bogată, dacă le place s-o disece.
Eu vreau să îmi hrănesc sufletul cu liniște, cu frumosul din jurul meu, cu pacea pe care o pot oferi cu un cuvânt, cu un gest, sau cu o încurajare, dăruite celor care chiar au nevoie de ele. Toate, celor care le merită.
Mă mulțumesc cu puțin, dar puținul trebuie să fie frumos. Mi-a trebuit ceva timp și exercițiu să ajung să trăiesc și să gândesc așa. Dar am reușit. Faceți la fel. Conteaza ce simti tu, nu ce cred alții că simți sau trăiești. Și lumea nu te mai doare…
Puterea mea stă în zâmbet și în curajul (unii îl numesc inconștiență) de a mă ridica în picioare în fața obstacolelor și a le înfrunta. Uneori îmi iese, alteori nu. Dar măcar încerc.
„De ce-o zâmbi asta mereu?”, am auzit că se întreabă cei ce zic că le știu pe toate. Cred că asta-i intriga pe ei. Și-atunci încep să presupună… că, și că…
Ce nu știu ei, e că zâmbesc pentru că trăiesc, pentru că vreau să cred că sunt sănătoasă, pentru că am făcut cuiva o bucurie, pentru că cineva mi-a zâmbit, pentru că am ajutat pe cineva dacă am putut, pentru ca lămâiul meu a înflorit iarăși, pentru că o rândunică era cât pe ce să mă lovească în zborul ei jucăuș, pentru că am mai prins o dimineață în lumea asta plină de neprevăzut… O fac fără să conștientizez asta. Zâmbetul aduce liniștea de care avem atâta nevoie și ne face să ne simțim mai frumoase, mai bune, mai femei.
Deci, despre ce vorbesc aici? Despre a fi femeie într-o lume plină de „grija” pe care ne-o poartă cei din jurul nostru…
sursa foto: internet
Marile iubiri pierdute, se tac.
Imagine Publicat pe Actualizat pe
Când am plecat, ai fost prea mândru să îmi spui: rămâi!
Când am plecat, am fost prea mândră să-mi întorc privirea spre tine și să-ti citesc ultimul gând.
De-am fi facut-o măcar unul dintre noi, poate nu am mai fi avut ce să ne reproșăm: tu, că nu ai vorbit… eu, că nu te-am privit. Dar n-am facut-o!
De atunci, viața noastră n-a mai avut nimic în comun, eu pe un drum, tu pe un altul, până la întâlnirea aceea neașteptată care ne-a luat prin surprindere pe amândoi.
Eu la o masă într-un restaurant, tu la o altă masă în același restaurant. Într-un oraș în care cel puțin eu, niciodată nu mai fusesem.
Nici unul dintre cei care ne însoțeau pe fiecare dintre noi, nu știa povestea. Povestea mea, povestea ta, povestea noastră. Doar a noastră. Povestea unei mari iubiri, pe care amândoi am ascuns-o undeva în sufletele noastre, ferită de ochii curioși ai celor pe care i-am primit mai târziu în viețile noastre. Pentru că marile iubiri pierdute, se tac.
De aceea, toți au crezut că tăcerea care s-a lăsat peste noi, că privirile noastre care se intersectau și zăboveau îndelung și uimite asupra celuilalt, e o atracție de moment, fiindcă simțeau că chiar și tăcând ne vorbim…
N-au văzut plânsul din ochii tăi și nici lacrimile care picurau neoprit în sufletul meu înecându-l. Și nici nu le-au bănuit. Doar simțeam zâmbetele lor amuzate, nu aveam timp să le văd.
Iar ei vedeau doar ceea ce credeau că văd: atracția. Nu durerea, nu regretul, nu dragostea.
Cine ar fi putut bănui că, după ani, mai poți privi pe cineva ca la o primă întâlnire?
Atunci, prea târziu și tăcând, ne-am spus unul celuilalt, că dragostea nu moare… dar că, odată călcată în picioare, nici cale de întoarcere nu mai are!
sursa foto: internet
Doamnelor, nu faceți ca mine!
Imagine Publicat pe Actualizat pe
Toată viața mi-am controlat cuvintele, gesturile, privirile, mimica, nemulțumirile, pâna și felul în care mă îmbrăcam, am căutat să nu supăr pe nimeni, să fiu tolerantă, înțelegătoare, am făcut diverse compromisuri cu mine însămi, am plecat capul și am înghițit lacrimile care ar fi trebuit să-mi curgă pe obraji și nu în suflet. Atât acasă, cât și în societate. M-am gândit la toți, însa la mine, nu.
Nici să plâng nu-mi permiteam. Așa fusesem educată. “Nimeni să nu te știe, nici de bine, nici de rău. Mai ales de rău. Să taci și să mergi mai departe”. Fi-mi-ar educația de cap, că m-a făcut să-mi pierd frumusețe de ani și parte din viața, așa… de-a-nc*rulea!
Am lăsat mereu de la mine, chiar când știam că am perfectă dreptate, doar ca să nu dau curs unor discuții inutile, ziceam eu, să nu supăr pe unii sau alții. Am făcut deseori ce n-aș fi vrut să fac, din aceeași dorința de a nu intra în gura lumii ca fiind “Gică – contra”. Să fiu de gașcă. Și cu ce m-am ales? Cu un gust amar despre oameni și viața. Atât de amar ajunsese, că într-o zi n-am mai putut să-l rabd și m-am trezit că încep să spun lucrurilor pe nume, la început mai timid, apoi din ce în ce mai vehement și mai des. Viața m-a reeducat.
Și… normal, am intrat în gura lumii! “Ce dracoasă s-a făcut! Ie-te afurisita! S-a trezit mâța blândă”, și câte altele auzeam prin spatele meu… Pentru că aveam curajul să fiu eu, să spun ce gândesc eu cu adevărat, nu ce vor alții să audă. Și nu erau învățați să le spun că nu am timp să fac și treaba lor, că și eu sunt obosită, că sunt la fel ca ei, doar un om. Că vreau să trăiesc cum simt și cum pot, cum vreau, cu alte cuvinte.
Doaaamne, dar ce bine am început să mă simt! Nici pomeneală de sentiment de vinovăție, de regrete, de jenă. Regrete am avut doar pentru ceea ce fusesem.
Și ce teamă îmi fusese de gura lumii! Nu mă gândisem că eu nu trăiesc viața lumii, ci pe a mea.
Sunt eu. Am învățat să spun, nu vreau – când nu vreau, îmi pare rău, nu pot – când nu pot, sau nu. Scurt.
Toleranța mea a ajuns de la maxim la minim. Am devenit atât de „tolerantă“, că toți din jurul meu au ajuns să-mi spună „te rog, dacă vrei, dacă poți”, ceea ce înainte nu se întâmpla decât foarte rar. Înainte primeam doar un fel de ordine. Așa le percepeam. Acum, când mă roagă ceva, le răspund: „mă gândesc dacă…” Altădată aș fi spus zâmbind politicos, „sigur că da…” Chiar dacă asta însemna un efort imens din partea mea. Înclin să cred că eram luată de „slabă de înger”.
„Gică – contra” s-a trezit. În limita bunului simț, desigur. Dar e treaz. După ce jumătate din viață l-am ținut sedat, e liber să trăiască.
Doamnelor, nu faceți ca mine. Lăsați-vă libere. De prejudecăți, de gura lumii, de tot ce nu vă lasă să vă simțiți în largul vostru.
Știți ce bine-mi este? Și ce frumoasă-i viața! Chiar dacă e cam târziu. Dar… cam târziu, nu înseamnă prea târziu!
sursa foto: internet
Nu, categoric, eu n-am de gând să las vârsta de 50 de ani să-mi fure viața!
Dau tot mai des peste articole, texte, păreri și alte alea, legate de femeia de 40 de ani. Normal. E vârsta la care femeia atinge apogeul în toate. Așa mă și simt. La apogeu, atât intelectual, psihic, cât și fizic, de ce să nu recunosc. La 30 de ani nu prea aveam timp de mine. Copii, casa, serviciu, toate pe mine…
După 40, sau mai rărit problemele și am avut mai mult timp pentru sufletul meu. Adică, fizicul si psihicul meu. Lucrez la ele, însă nu prea intens.
În ultimul timp, tot citind despre femeia de 30 de ani, de 40 de ani, dar mai nimic despre cea de 50, am un ușor început de panică, pentru că în curand voi face cunoștintă cu mine, cea de 50 de ani și sper din suflet să rămân femeie!
Sper. Spun sper, pentru că articolele astea cu 40, îmi lasă impresia că cea de 50 nici nu există.
Doamne iartă-mă! Da’ cu ce-am greșit ca să nu mai exist ca femeie? O să mă transform peste noapte în bărbat sau în vreo altă creatură? Nu, că asta mă îngrozește! Cum adica? Dacă o să fac 50 de ani, nu mai sunt femeie? Doamnelor (și domnilor!), am colege care la 50 și… de ani întorc capete și sucesc gâturi și minți de bărbati! Două colege superbe am, trecute de 50 de ani. Despre una v-am mai povestit în “Când dragostea nu-i o bucurie”. S., care la 54 de ani, a aprins fără voia ei, imaginația unui coleg mai mic decât ea cu vreo șase ani, de l-a lasat năuc. O să ziceți ca e o excepție, iar eu n-o să zic că nu. Totuși, dragii mei, nu bagați și mai tare spaima în mine, lăsați-mă să cred că femeia de 50 de ani, există.
Am prietene care la 50 de ani arată super, au un tonus excelent și o viață care ar putea stârni invidia celor de 30 de ani, care nu-și văd capul de probleme. Probleme pe care le-am avut și eu, și prietenele mele la vremea noastră.
Intenționez să rămân și după pragul de 50, aceeași femeie care sunt acum. Se vor mai adăuga ceva riduri? Ei na! Și ce? Sunt ale mele. Asta nu înseamnă că sunt mai puțin femeie decât acum. De kilograme nu m-am plâns niciodată (nu-i meritul meu, în treacăt fie spus), și sper să nu fie cazul nici atunci. Și dacă va fi, mă voi lupta cu ele.
Mai apar niște fire de par albe? S-a inventat vopseaua de păr, pe care oricum am folosit-o de multă vreme, pentru toate nuanțele pământului pe care mi le-am dorit în păr. Or să apară insomnii? Mira-m-aș! Niciodata nu-mi ajunge somnul.
Zic unii că o să-mi cadă fața! Vai mamă! Nici prin cap să nu-i treacă, decât așa, puțin, cum e normal. N-am fost niciodată la cosmetică, n-a fost nevoie, dar dacă va fi, o să asaltez cosmeticiana.
Alții spun că o să devin anxioasă. Nici nu mă gândesc! Dacă n-am fost până acum, de ce aș fi atunci? De unde știu ei, cum o sa fiu eu?
Totuși, într-un articol, nu-mi amintesc unde l-am găsit și nici cine l-a scris, se spunea într-un studiu facut de australieni și americani mi de pare, că viața începe la 50 de ani, cel puţin în cazul femeilor. Și că teoria asta nu este un simplu simptom de optimism al femeilor. Că s-a ajuns la concluzia că atunci când ajung la 50 de ani, pentru multe femei viaţa începe cu adevărat. În cele mai multe dintre cazuri, copiii lor sunt deja mari, timpul a atenuat conflictele cu partenerii de viață, cursa pentru carieră a fost înlocuită de relaxare, pentru că de regulă au cam ajuns unde își doreau pe planul ăsta, iar sexul și relaţiile afective nu mai sunt complicate ca în trecut. Studiul a fost realizat pe un eșantion de femei cu vârste cuprinse între 20 şi 65 de ani (din câte îmi amintesc), și potrivit acestuia, mai bine de jumătate dintre femeile mature, au o viaţă sexuală satisfăcătoare şi afirmă că se simt mult mai fericite decât în trecut. Înclin să cred în studiul ăsta, ca să nu mă ia panica de tot… și vă rog să faceți la fel.
Si… nu, categoric, eu n-am de gând să las vârsta de 50 de ani să-mi fure viața, dacă asta și-a propus!
Nu, nu cu tine, iubire, cu altă femeie mă căsătoresc…
Am trăit povestea asta odată cu ea, aproape ca ea, pentru că eram fericită pentru ea. Eram nedespărțite după orele de serviciu, mai ales că locuiam împreună. Eu aveam un prieten din alt oraș, care apărea doar la sfârșit de săptămână, o poveste frumoasă ziceam eu atunci, dar s-a dovedit a fi o eroare… dar nu asta vreau să împărtășesc aici. Ci povestea ei. Singura prietenă adevărată pe care am avut-o.
Ea era singură, frumoasă cu draci, pe unde mergeam se găseau admiratori pe care, nu știu cum, dar reușea să-i țină la distanță. Râzând, fără să pară că sfidează, deși eu știam că asta făcea, îi ținea departe de noi. De ea mai bine zis, că eu eram – cum credeam atunci – „luată”.
Era înaltă, suplă, perfectă fizic și molipsitor de plină de viață, sinceră fără să doară, trăia fiecare zi ca pe un dar pe care nu se aștepta să-l primească. Cu o bucurie de copil care vede pentru prima dată ceva fascinant.
Apoi…
S-au văzut într-o după-amiază de toamnă târzie, octombrie parcă, veneam împreună, eu și ea, de la serviciu spre casă, când pe strada cam necirculată, o mașină verde a încetinit de departe și a înaintat ușor spe noi. Tipul de la volan se uita fix la ea. Atât de fix, că-mi era frică să nu o ia mașina aceea aiurea, pentru că el nu mai avea ochi decât pentru ea. Vedeam cu uimire că nimic altceva nu mai există pentru el, decât ea. Mi-am întors privirea spre ea, râdea, apoi a scos limba la el. Nu-mi venea să cred! Ea să facă un așa gest? Am întrebat-o de ce face asta. Mi-a răspuns râzând, „pentru că-mi place tipul”.
Era prima data când spunea că-i place cineva. Știam că trăise o dezamăgire… și știam că nu s-ar arunca ușor într-o altă poveste, deși trecuse ceva timp… mergeam și sporovăiam, depășisem momentul și am ajuns acasă.
Ea prin bucătărie, eu prin sufragerie, când o aud:
– Ce naiba-i asta?!?
– Care asta? am întrebat-o.
– Tipul acela – îmi spune, tipul acela a ieșit din scara noastră, a urcat în mașina lui verde și a plecat.
– S-o fi mutat aici, îi răspund, coincidențele există.
A tăcut. Ne-am văzut de ale noastre, fără să mai vorbim despre asta.
Mai pe seară, hotărâm să ieșim la un suc. Când am deschis ușa să ieșim din casă, a căzut o hârtiuță mică, atât de mică, că n-am fi băgat-o în seamă dacă n-o vedeam zburând în jos. S-a aplecat – era clar că din ușa noastră căzuse, a ridicat-o, credeam că vrea s-o arunce la gunoi, dar a despăturit-o și a început să citească. Citind, a încetinit mersul, iar fața i-a devenit atentă și serioasă, semn clar că o interesa.
A terminat de citit, după care, cu ochii pierduți în zare, a spus:
– A plecat la o nuntă, se întoarce duminică seară târziu, probabil că o să ne vedem luni.
– Cine? Cu cine să ne vedem, am întrebat.
– Cu A., tipul din mașina verde.
– A.? întreb. De unde știi cum îl cheamă?
– Din bilet, îmi răspunde.
– Și-i spui deja pe nume de parcă îl cunoști?
– Da, mi-a răspuns, îl cunosc, știu că e el.
– Care el, că mă aduci la disperare cu răspunsurile astea frânte, spune-mi tot.
– Ce să-ți spun? Simt că e el, cel pe care îl așteptam, uite că a venit.
Eram năucă. Nu mai știam ce să cred.
Am întrebat-o dacă se simte bine și mi-a spus că niciodată în viața ei nu s-a simțit mai bine. Am întins mâna după biletul acela și mi l-a dat. Pe hârtia mică, mototolită rău de ea, strânsă în pumn de parcă i-ar fi fost teamă să n-o piardă, scria: „Să nu fugi, te-am găsit și n-o să te las niciodată să pleci, pentru că m-aș pierde pe mine. Plec la o nuntă, mă întorc duminică noaptea, ne vedem luni. A.”
Deodată a zis: „Sunt fericită, atât de fericită. Habar nu aveam cum e fericirea”. Doaaaamne, mi-am zis, asta trebuie să fie dragoste la prima vedere!
Și a fost. Arătau superb împreună, înalți amândoi, atletici, ea blondă, el brunet. Peste trei luni se mutau împreună într-un apartament. Apoi, ne-am întâlnit când și când. Vorbeam cu orele la telefon, asta compensa faptul că nu prea ne vedeam. De fapt, ei nu se vedeau cu nimeni, nu aveau timp decât pentru ei. Nu-i condamnam…
De cele mai multe ori, dacă ne vedeam era din întâmplare, întodeauna îmi povestea cât sunt de fericiți, la fel spunea și el, căci acum deveniseră de nedespărțit, cum fusesem eu cu ea înainte, tot la fel, doar orele de serviciu îi puteau separa. Nimic altceva, nici măcar eu, prietena ei nu puteam să rămân numai cu ea, pentru că el nu se dezlipea de ea, o sorbea întruna din priviri, nimic în afară de ea nu conta, universul lui era ea, la fel cum universul ei era el. O ducea la birou, o lua de la birou. Nu puteau respira unul fără celălalt. Păreau că ar înceta să existe unul fără altul.
Hotărâseră să se căsătorească în anul când el va împlini 30 de ani. Trecuseră aproape patru ani de când erau împreună și el urma să împlinească 30 de ani. Mai erau câteva luni, deja făcuseră planuri, totul era stabilit. Doar câteva luni… eram fericită pentru ei. Eu eșuasem deja.
Într-o noapte, m-am trezit că sună cineva la ușă. M-am speriat rău, nu așteptam pe nimeni. Era ea.
Mi-a povestit că în acea seară el a întârziat, așa cum… a mai întârziat fără a da explicații în câteva seri în ultimele cinci – şase luni… nu mult, câte o oră, două, și nu des, de cinci – şase ori… era împietrită, nu plângea, doar că părea goală, goală de suflet, de viață, de vise. N-o mai recunoșteam. Era o altă femeie, o străină. Avea cu ea două genți mari. Pleca. Nu știa unde, dar spunea că nu mai poate respira același aer, în același oraș cu el, că o să mă sune când se va aranja, când va ști ce să facă cu viața ei…
Mi-a povestit că în seara aceea el întârziase din nou, iar când a venit i-a spus că trebuie să se căsătorească. Iar ea i-a spus „ştiu, iubire”, însă el i-a răspuns: „nu, nu știi, nu cu tine, iubire, cu o femeie, cu mama copilului meu, care se va naște peste cinci luni”.
Cinci luni? Patru luni mai erau până la nunta lor…
Ea a plecat. El s-a însurat.
Ea n-a trecut – cel puțin până acum – peste povestea asta.
Pe el l-am întâlnit o singură dată, de curând, urmărind cu privirea un băiețel de vreo 3 anișori care se străduia să meargă cu bicicleta pe o alee în parc. Alături de el era o femeie tristă, mai tristă decât el…
Când m-a observat, a rămas câțiva pași în urma femeii.
S-a oprit în dreptul meu, apoi m-a întrebat pierdut „unde e?”, fără măcar să mă salute, iar în ochii și vocea lui am simțit atâta durere, că mi-a venit să plâng. Și am mai văzut disperarea cu care aștepta să-i răspund. Nu i-am răspuns. Îi promisesem ei că n-am s-o fac!
(continuarea in „Cenusa iubirii„)
sursa foto: internet
N-am sa ma iert si n-am sa te iert…
Pentru tot ce ar fi putut sa fie…
Pentru tot ce n-am mai trait, pentru tot ce n-am mai iubit, pentru tot ce n-am mai suferit, pentru tot ce n-am mai ras, pentru tot ce n-am mai plans, pentru tot ce n-am mai spus, pentru tot ce n-ai mai spus, pentru tot ce n-am mai facut, pentru tot ce n-am mai indraznit, pentru tot ce n-am mai aflat, pentru tot ce n-am mai cautat, pentru tot ce n-am mai visat, pentru tot ce n-am mai cantat, pentru tot ce n-am mai chemat, pentru tot ce nu m-a mai bucurat, pentru tot ce n-am mai sperat, pentru tot ce n-am mai privit, pentru tot ce n-am mai dorit, pentru tot ce n-am mai avut, pentru tot ce nu am mai vrut, pentru tot ce ar fi putut sa fie… pentru tot si pentru toate…
Dar mai ales, pentru toate zilele ce n-au mai fost niciodata la fel, n-am sa ma iert si n-am sa te iert!
Au trecut niste ani. Am uitat sa te mai iubesc. Am invatat sa traiesc frumos si fara tine, desi la inceput credeam nebuneste ca nu se poate. Ca fara tine viata nu mai are nimic sa-mi spuna. Gresit!
Si totusi, pentru tot ce ar fi putut sa fie si n-a mai fost, ai ramas in sufletul meu.
sursa fot: internet
Nopți de foc
Zilele mele pier ca fumul
Și nopțile mele ca tăciunele ard.
Deschide spre mine auzul
În ziua când te strig,
Și iubește pulberea mea arzătoare
Pentru cei care urlă pierduți în urechea-mi pustie,
Și eu… nu îi aud niciodată!
Rău îmi pare ca nu-mi amintesc autorul.
sursă foto: internet
Nervi de toamnă
E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate –
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează –
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.George Bacovia
DINCOLO DE MINE 