Lună: Ianuarie 2017

Să merg la altul?

Imagine Publicat pe


pisi

‘ai di viața mea…  am fost la medic. Îi spun simptomele… și surpriza! Mă intreabă: care-i problema?

Îi spun ca nu știu, că doar de asta am venit, să aflu.

Calmante luați? zice.

Nu, îi raspund.

Păi asta e! Aveți nevoie de calmante!

Imi scapa un „ce…?” Îmi aruncă o privire ucigătoare și continuarea lui „ce” îmi înțepenește între dinți.

Îndrăznesc să zic: dom’ doctor, dar mă doare asta și asta… nu mă aude. O ține pe a lui, calmante și repaos. Cică stau prost cu nervii și de-aceea mă doare aia și aia și aia…

Ies mai năucă decât am intrat în cabinet, desigur după ce am achitat onorariul de 250 de lei.

Dar am rămas tot ca o mâtă leșinată, de mă târâi pe lângă pereți… și fără calmante, că astea-mi mai lipseau… oricum aproape adormeam în picioare.

I-am lăsat rețeta, poate o ia pentru el, că era cam agitat…

Mâine merg la altul, poate găsesc unul zdravăn la cap (că ăsta sigur n-avea toate țiglele pe casă), care să mă înzdrvenească și pe mine, altfel o să fiu nevoită să iau calmante!

 

sursa foto: proprie

Anunțuri

La mâna cui rămânem?

Imagine Publicat pe Actualizat pe


14390842_1131842950198471_8150203599788179056_n

Sunt o persoană puternic ancorată în realitatea zilelor pe care le trăim. Știu că dacă nu ești “cineva”, un VIP de exemplu, chiar dacă  ai muncit continuu și rămâi perseverent, n-ai să reușești  să te faci auzit sau văzut decât daca ai un noroc chior.

VIP –urile, despre cele „fabricate” de televiziunile noastre vorbesc, dar nu generalizez,  n-au nevoie să muncească prea mult, să depună efort pentru a se face auzite, mai bine zis văzute. Că n-are nimeni ce s-audă de la ele…

Uneori, nici măcar ce să vadă n-au. Asta e. Cea mai mare parte a lor, chiar n-au nimic de spus. Nu pentru că n-ar vrea. Pentru că nu pot. De unde nu e, nici Dumnzeu nu cere, știm asta toți. Dar e suficient să posteze o fotografie cât mai … “sumară” sau să scrie/scoata o aberație și au mii de like-uri, toata lumea îi cunoaște, îi iubește, și mai toți ar vrea să fie ca ele. Ca ele VIP-urile, zic.

Ce e mai rău, este că cei mici au acces aproape nelimitat la mai toate aparițiile lor pe sticlă și te trezesti că spun: când voi fi mare, vreau sa fiu ca X. Mi s-a întamplat cu fetița unor prieteni. N-o scoți din asta. Vrea sa fie ca X. Fereasca Sfântul, m-am gandit. Mama ei râde și-mi spune: o să treacă de faza asta. Eu mă întreb însa, ce fază va urma.

Sau, dacă nu este un VIP, poate are pile. Și ajunge „cineva”. Un șef pe undeva, ca să poată teroriza o armată de oameni competenți cu prostia lui. Știu și cred că știm cu toții asemenea specimene.

Scara valorilor umane s-a răsturnat. Sunt atât de mulți oameni care au ce să spună, dar nu îi aude nimeni. Pe cine interesează munca unui cercetator, a unui scriitor, a unui inventator, a olimpicilor nostri, a unora care luptă pentru o viață mai buna a unor amărâti de copii, a bătrânilor, a celor bolnavi, a  celor cu un handicap? Și exemple ar mai fi…

Pe foarte puțini.

Peocuparile sunt de o cu totul altă natură.

Cluburile? DAAA!  Cafenele, terase, manele, uhuhuuu, DAAA! Filmele on line, da! Paginile fără substanță de pe net, da! Jocurile, DAAA! Vacanțe cat mai lungi, DAAA! Haine de firmă? DAAA! Fițe? Cât cuprinde!

Cărtile? Nuuuuuu… Cui naibii folosesc? Și la ce? Asta ar raspunde cel putin 85% dintre tineri dacă i-am întreba. Chiar și purtători” de diplome de licență. Prea mulți de altfel…

Dar mai toți vor un loc de munca “decent”. Să te duci – când ai chef, să stai – cât ai chef, să faci – ce ai chef și daca ai chef. (Și atunci cum să meargă treaba?)

cititi continuarea aici