O zi nebună!

Imagine Publicat pe 19/02/2017 Actualizat pe 19/02/2017

Deci – încep cu un „deci” ca și cum asta ar fi concluzia, dar nu e – vine șeful și zice: mâine plecați la X, tu și Cristina. Cam 200 km depărtare.

Sar ca arsă! Cum, boss, pe vremea asta??? Viscol, vânt de m-am ținut dimineață de portieră să nu ma ia de lângă mașină, au sărit colegii să mă ajute să intru în clădire… și tu vrei să plecăm la distanța asta și să mai și conduc? Apoi stai, eu nu conduc pe zăpadă. Dimineață am venit cu un taxi!

Fără comentarii! zice boss. Situație de urgență, deci nu se discută. Conduce Cristina, dacă ție ți-e frică. Vă faceți bagajele de azi, că mâine, după program, plecați direct, să nu vă prindă 12 noaptea pe drum. Sună și fă rezervarile la hotel, anunță că ajungeți  târziu, să vă păstreze camerele. Rrezervarea o faci pentru două nopți. S-ar putea ca vremea să se înrăutățească și să nu puteți să vă întoarceți în următoarea zi.

Să se înrăutațească vremea? Adică se poate și mai rău? Nu cred în ruptul capului că se poate mai rău decăt atât. Dar la televizor se anunță că da. Se poate.

A doua zi dimineața, merg la serviciu tot cu un taxi. Nu conduc pe zăpadă. Am zis. Ce zăpadă? Era un vârtej imens, nu știam dacă ninge sau dacă vântul plimba zăpada căzută înainte, într-un dans amețitor. De data asta, șoferul de taxi a fost cel care m-a jutat să ajung la ușa clădirii, fără să mă ia vântul, apoi s-a luptat din greu cu ușa pe care vântul nu o voia închisă și pace. Am tras amândoi de ușa contra vântului, până am închis-o. Simteam că am tras la căruță, nu alta!

De dormit, n-am dormit în noaptea aceea, am pândit vremea de afară. Se oprește urgia? Nu se oprește… am concluzionat dimineață, cheaună de oboseală.

Pe la ora 13, vine șeful și zice: hai, fetele, plecarea acum, că pe seară se anunță viscol urât în zona X.

Am tot sperat că se va răzgândi văzând vremea de afară, care părea mai nebună decât ieri, dar nu.

Să vă spun despre drum? Un singur cuvânt ar fi suficient: coșmar! Se mergea cu 20 – 30 km la oră. Când ajungeam spre 40, era o viteză de om nebun. Dar trebuia să ajungem. Cristina e curajoasă. Am avut momente când mi se părea că sunt într-o poveste, altele când eram într-un film de groază. În fața mașinii, o mare de fulgi de zăpadă veneau cu  viteza luminii și parcă toți strigau în cor: Sunteți nebune! Înapoi! Înapooooi!! Noi nu. Înainte! Hai, Cristina, dă-i înainte!  Alteori mi se părea că fulgii ăia sunt „Păsările” lui Hitchcock și mă treceau toți fiorii lumii.

Îi spun Cristinei, printre altele (că nu mai tăceam, când mi-e frică vorbesc întruna, vezi aia, uite acolo, ai grijă, simt că derapăm etc…), că amețesc de la fulgii ăia care se repezeau ca săgețile spre noi și-mi raspunde: uită-te în jos, la botul mașinii, nu mai privi direct în față. Și mai taci, că m-ai înnebunit de cap! Și așa sunt speriată, mai pui și tu paie pe foc! Taci!

Tac. Tac! Până uit de sfatul ei și privesc iarăși drept în față, mă ia amețeala, apoi… îi spun că mi-e rău. Oprește că mi-e rău!

Se răstește la mine: taci naibii din gură, bea niște apă, închide ochii și nu mai privi în față! Panica era la ea acasă!

Aproape leșinată de frică, mă uit pe GPS și văd că mai avem 15 kilometri până la destinație! Uuuuuuffff…

Încep să mă relaxez, râd și îi spun că sunt mândră de ea. Dacă nu taci, te dau jos! Poți să mă dai, îi zic, 15 kilometri îi fac și pe jos și cred că e mai sigur. Mașini nu prea mai circulau, zăpada se așezase uniform, nu se mai vedea unde e șoseaua, unde marginea, era un alb nesfârșit în toate părțile. Aici a fost cel mai greu. Să găsești unde e șoseaua.

Greu de tot, dar am ajuns și la hotel. Reușim să găsim un loc de parcare, ne luăm bagajele și ne îndreptăm spre intrarea în hotel. Pe scări, o mochetă „antiderapantă”, care se termina cam la 1,5 metri de ușă. Pe porțiunea aceea de 1,5 metri , am început amândouă un dans drăcesc, cum nu mi-am închipuit că există și că pot executa, în încercarea de redresare și menținere a poziției la verticală, bagajele au zburat care încotro, mișcările noastre aveau un ritm impus de gresia care devenise sticlă și noi patine nu aveam! Reușesc, în sfârșit, să mă prind de mânerul ușii, iar Cristina reușește să se agațe de mine. Nici nu îndrăzneam să mai respiram, iar să mai și mișcăm, nici vorbă!

Tipul de la recepție ne vede și sare să ne ajute, numai că în momentul în care a ajuns la usă și a încercat să o deschidă, amândouă am zbierat ca la comandă: N-O DESCHIDE!!! Tipul întepenește cu mâna pe ușă și nu știe ce vrem. Păi, dacă ușa se mișcă, începem iarăși dansul, îi strig prin ușa închisă. Face semn ca a înțeles și un alt semn să rămânem pe loc. În 30 – 40 de secunde, în spatele nostru apare un alt tip, cu niște bucățele de mochetă pe care ni le așază lângă picioare. Am scăpat de dansul drăcesc, tipul ne ia bagajele și ne spune că s-au distrat de minune privind la noi.

Privind? De unde?  îl întreb. Eram deja la recepție și întoarce spre noi un monitor, unde mai multe camere de luat vederi captau imagini din toate părțile exterioare ale hotelului. Mă bucur că v-ați distrat! răspund ironic.

Primim cardurile de la camere, tipul amabil zice, haideți să vă ajut cu bagajele. Mulțumim și ne îndreptăm spre lift cu tot cu el. Ajunge liftul, dar ușile întârziau să se deschidă. Tipul butonează, apoi îl întreabă pe cel de la recepție dacă sunt probleme cu liftul. Răspunsul e nu. Nu sunt.

În sfârșit, se deschid ușile și… holbăm toți trei ochii cât cepele. O doamnă elegantă (estimată de mine cam la 65 de ani, vârsta zic, nu eleganța), cu o coafură ușor smotocită, pe care încerca cu discreție să o aranjeze, în timp ce îl împingea ușor pe partenerul ei, ne aruncă o privire înțepată și iese demnă din lift, iar în urma ei, domnul la fel de elegant (în jur de 70 de ani), încerca să își recapete echilibrul, apoi să își recupereze de pe jos căciula de blană, în același timp încercând să își aranjeze și părul, și cravata.

După care iese din lift urmându-și doamna, ca și cum noi, cei care așteptam să iasă odată, am fi fost invizibili.

cititi continuarea  aici

 

 

sursa foto 1: Liana

sursa foto 2: internet