Lună: august 2019
Teorie si realitate
Cand e vorba de copii, teoria e una, realitatea e alta.
Va spun asta facand o retrospectiva a experientei mele de “tanara” mama (aveam 33 de ani , cand am adus-o pe lume pe fiica-mea).
Fiind o sarcina cu probleme, sapte din noua luni am “locuit” in spital. Asa ca am avut timp sa-mi fac temele, citind la nesfasit niste carti in care eram invatata cum sa-mi ingrijesc si sa-mi cresc copilul.
Eeeeh, vine ziua cand minunea ce-o asteptam de ani buni se arata la fata. Zgomotos, avea niste plamani de ziceai ca are o trompeta in loc de gura, fapt ce m-a speriat din start. Stiam ca trebuie sa planga la contactul cu lumea in care pasea si incercam sa ma linistesc.
In spital, ca in spital. Nu prea te ocupi tu ca mama de copil. Il alaptezi si asta e.
Ziua in care urma sa plecam acasa a inceput cu emotii mari. Doamna care a pregatit-o pentru drumul spre casa, m-a chemat sa-mi arate cum se imbraca un bebe. Ei na! Stiam! Sau asa credeam. M-am uitat cum si ce face si mi-am zis in gand: “mare branza!” Aveam sa aflu curand ca ma inselam.
Coboram la parter, unde sotul meu emotionat pana la lacrimi si tremurul mainilor, ne astepta. Trebuia sa ma schimb si eu, asa ca am luat bebelusul din bratele asistentei si mandra foc, ii spun sotului meu: tine-o putin pana ma schimb si eu. A intins bratele ca si cum fiica-sa urma sa-l muste. Erau ca doua bete intepenite. Ia-o te rog! Nimic! Ma uit la el, era galben de frica. Ii arat cum s-o ia, ca asta invatasem si eu, si plec sa ma schimb.
Cand m-am intors, era in pozitia in care il lasasem, curgeau apele de pe el si fiica-mea urla de nu se auzea om cu om in sala de asteptare.
O iau din bratele lui si se linisteste. Ajungem acasa, o asez in patutul pregatit cu vreo trei luni inainte si ne uitam amandoi neputinciosi la minunea de trei kilograme, care plangea zgomotos si nu stiam de ce si ce sa-i facem. Zic: poate ii e foame, incep a o hranesc si adoarme. O asez in patut si brusc reincepe spectacolul. Poate trebuie schimbata! O iau o schimb, desi nu era cazul, o reasez in patut si o ia de la capat cu urletele. Doamne! Ce sa-i fac?
Sotul meu zice: fa ceva, ai citit toate cartile alea, ce zic aia, de ce poate sa planga?
Disperata, ii raspund ca asta nu scrie in carti! A mancat, e schimbata, deci n-ar avea motive sa planga asa. Zapacit de cap, zice: sa-i ia naiba cu cartile lor daca nu spun de ce plange cand n-ar avea motive!
O iau in brate si se linisteste ca la comanda. N-am ce face si stau asa cu ea toata ziua, pentru ca in momentul in care o asezam in patut incepea jalea. Istoviti amandoi, seara vrem sa dormim, asa ca o asez in patut, cu gandul la un somn de macar doua ore daca nu trei cum zice in carti. Ti-ai gasit! Concertul reincepe mai in forta. Ne uitam unul la altul, apoi ma podideste un plans, da’ nu nu asa… linistit, ci cu sughituri! Bietul meu sot, innebunit de tot de cap, zice: Doamne, asta mai lipsea, sa planga amandoua!
Asa ca ia minunea noastra in brate (ea se opreste brusc din plans) si incearca sa ma linisteasca pe mine cea care nu se mai oprea din hohotit.
Intr-un sfarsit inteleg ca asta mica e linistita doar cand simte ca e in bratele cuiva. Primele saptamani am dormit cu randul cate doua – trei ore fiecare. Unul dormea, altul o tinea in brate…
Apoi am invatat sa dorm cu ea in brate.
Cu plansul care a durat pana pe la trei ani si jumatate ne-am obisnuit, cartile le-am aruncat, fiica-mea ne-a invatat singura ce e de facut. Cand a inceput sa vorbeasca si o intrebam de ce plange, zicea doar “asa-ma-n pase”, si o lasam ca nu ajungeam la nici un rezultat cu ea oricat as fi intrebat-o. Pe la doi- trei ani se oprea cateva secunde, doar cat sa imi spuna simplu, “asa vreau!” si o lua de la capat. Acum cand a crescut am intrebat-o de ce plangea, a ras si mi-a spus: pai, nu stiu! nu te-au invatat cartile alea de-mi spui ca le-ai citit, de ce plangeam?
Ii raspund ca nu. Teoria e una, realitatea e alta!
sursa foto: internet
Declarație cu mult umor
Căutând niște acte printre hârtiile parinților mei, făcând și ordine în același timp, dau peste hârtia asta veche și mă apuc s-o citesc. În timp ce-o citeam, mă suna fiică-mea, îi răspund, însa nu puteam vorbi de râs. S-a speriat săraca și mă tot întreba: „mama, ești bine?”. Reușeam să scot câte un „da” gâtuit de ras. Doar atât.
Nu știu proveniența hârtiei, (dar tata a lucrat în domeniul protecției muncii) nu știu dacă e o glumă sau dacă e legată de prelucrarea unui accident, nu știu dacă e adevarată întamplarea relatată pentru că nu mai am pe cine să intreb… Și nu știu cine este AUTORUL.
Înclinam să cred că e inspirată din realitate, pentru ca pe Dorel îl cunoaștem toți. Dar faptul ca întâmplarea s-a petrecut la Caracal, îmi dă peste cap părerea. Așa că o încadrez la capitolul „umor”.
Cert este faptul ca hârtia este foarte veche, scrisă pe vremea când se mai foloseau mașinile de scris, și î nu era â.
Pentru că nu se întelege foarte bine de pe imagine chiar tot, am transcris-o fidel mai jos.
RÂDEȚI ȘI VOI!
“ACCIDENT DE MUNCA LA CARACAL. DECLARATIE
Va scriu in raspuns la cererea dvs. de a va da amanunte suplimentare in Sectiunea 3 a Raportului de Accident de Munca unde am completat ca drept cauza “slaba planificare” ca fiind cauza accidentului meu. Ati cerut in mod expres explicatii amanuntite cu privire la accident si sper ca detaliie care urmeaza care urmeaza vor fi suficient de clarificatoare.
Eu sunt zidar de meserie. In ziua accidentului lucram singur pe acoperisul unei cladiri inalte de 6 etaje.
Dupa ce mi-am terminat treaba, am realizat ca mi-au ramas caramizi nefolosite, care, cintarite mai tirziu, au fost gasite a cintari aproximativ 270kg.
Decit sa car caramizile jos in brate, in mai multe etape, am considerat ca e mai bine sa le cobor toate odata intr-un butoi, folosind scripetele instalat in acest scop in spatele cladirii.
Am asigurat fringhia la nivelul solului, am urcat pe acoperis, am impins butoiul in afara cladirii si am incarcat caramizile. Dupa aceea am coborit de pe acoperis sa dezleg fringhia, tinind-o foarte strins ca sa asigur o coborire lenta a caramizilor. Veti observa in Sectiunea 11 a Raportului de Accident de Munca intocmit ca eu am o greutate de 72 kg.
Datorita surprizei pe care am avut-o cind am fost literalmente SMULS de la sol intr-un mod complet neasteptat, mi-am pierdut prezenta de spirit si am uitat sa dau dumul la fringhie. Cred ca nu este nevoie sa va mai spun, am inceput o ascensiune rapida catre acoperis. In apropierea etajului 3, m-am intalnit cu butoiul incarcat cu caramizi care acum se indrepta vertiginous catre sol, intilnire in urma careia m-am ales cu capul spart, zgirieturi minore si o clavicula fracturata.
Datorita impactului, ascensiunea mea a incetinit pentru o secunda dupa care a continuat rapid catre nivelul acoperisului, neoprindu-ma decit atunci cind degetele minii drepte au intepenit in scripete pina la nivelul celei de-a 3-a falange. Din fericire, intre timp mi-am recapatat prezenta de spirit si am fost in stare sa ma tin strins de fringhie in ciuda faptului ca incepusem sa am dureri. Aproape simultan, oricum, butoiul cu caramizi a lovit solul si ca urmare a impactului, fundul butoiului a cedat. Acum, saracit de greutatea caramizilor, butoiul cintarea doar 27 kg. Ma refer din nou la greutatea mea; cum probabil v-ati imaginat deja, am inceput o coborire rapida.
In vecinatatea etajului 3, am intilnit butoiul care acum urca; ca urmare a intilnirii m-am ales cu fracturi la glezne si cu mai multe taieturi si zgirieturi la picioare si in general.
Aici, norocul meu a inceput sa se schimbe usor. Intilnind butoiul, a fost bine ca mi-a incetinit usor caderea doar in masura sa-mi limiteze ranile, cind, am cazut pe gramada de caramizi si din fericire am scapat doar cu 3 vertebre fisurate.
Imi pare rau sa va spun, asa cum stateam intins pe gramada de caramizi, cu dureri atroce, incapabil sa ma misc, din nou mi-am pierdut prezenta de spirit si am scapat fringhia din miini. Asa cum stateam intins, pe spate, am putut sa vad cum butoiul gol si-a inceput calatoria in jos, catre mine, care explica cele doua fracturi la picioare.
Sper din tot sufletul ca acest raport raspunde la toate intrebarile dvs.”
DINCOLO DE MINE 