Lună: Noiembrie 2016

Am sufletul schilod, mamă…

Imagine Publicat pe Actualizat pe


1

Pe Tudor îl știu de când avea cam un an și jumătate. Abia începuse să meargă bine. Ieșea cu bunica și verișorii lui ceva mai mari, afară la copii. „Pepii” cum le zicea el. Îl vedeam doar în week end, când eu mergeam la socrii mei. Tudor e mai mic decât fiica mea cu 2 ani.

Acum are aproape 19 ani. E un copil mare. Mare și la propriu. Are 1.88 m.

Pe mama lui n-am văzut-o niciodată. A plecat în cele străinătățuri, unde s-a și căsătorit tot cu român.

Nu știu dacă a fost dorința lor să îl aducă pe lume pe Tudor, sau a fost doar o întâmplare. Știu însa ca ea n-a fost mamă pentru el, pentru că la trei luni după ce l-a adus pe lume, l-a adus și plocon mamei ei. Care mamă mai avea în grijă trei baieți ai surorii ei (tot mici), la fel plecată în lume, după un trai mai bun.

De Tudor nu știu să spun ce m-a apropiat înca de cînd era mic, poate faptul că bunica lui mi-l lăsa în grijă cât stateam cu fiica mea afară la joacă. În scurt timp Tudor a început să aștepte sfârșitul de săptămână ca să ne jucăm. Întotdeauna mă întreba: ai venit să ne jucăm?

Prima strângere de inimă am avut-o când fiica mea, lovindu-se la o mână, a venit plângând la mine „să pup” ca să-i treacă. Pe-atunci ea avea vreo cinci ani spre șase și el vreo trei spre patru. A rămas uitându-se mirat, neîntelegând de ce fiica mea s-a oprit brusc din plâns, după ce venise la mine urlând ca din gură de șarpe. Atunci m-a întrebat de ce n-o mai doare mâna și a rămas mirat să afle că i-a trecut fiindcă am pupat eu locul dureros. În urmatoarea săptămâna a căzut el, lovindu-se la un genunchi. S-a uitat la mine, dupa care a venit cu lacrimile cât boabele de mazăre alunecându-i pe față și mi-a zis: pupi să treacă?

Și-am pupat. A fost atât de fericit că lacrimile se amestecau cu râsul lui cristalin într-un contrast înduioșător.

Între timp Tudor a crescut alături de cei trei verișori sub ochii atenți ai bunicii. Mama și tatăl lui veneau o dată pe an – cam două săptămâni – până a împlinit vreo opt sau nouă ani. Apoi au rărit-o, la doi ani, la trei… De, lipsa de timp, zicea bunica. Grea viață pentru bunica. Să crești patru baieți, cand nu mai ai 30 sau 40 de ani…

Lipsă de bani nu ducea Tudor. Aveau și au grijă ai lui să îi trimită lunar „pensia” cum zice el acum ironic. 200 de euro bunica, și din clasa a VIII-a, 200 de euro doar pentru Tudor. Să-și ia ce vrea. Dar ce vrea el, nu se poate cumpăra cu bani. Vrea o mamă. Mama care i-a lipsit toți cei 19 ani ai lui. Mama pe care n-o cunoaște decât din convorbirile pe Skype, și din cele două săptămâni pe care i le oferă odată la doi sau trei ani.

Și Tudor e la vârsta marilor întrebări. Are și el îndoielile lui, întrebările fără răspuns, frământările lui, probleme în dragoste ca orice tânar de vârsta lui… Vârsta căutărilor.

Și mai are și gândul că el e vinovat de faptul că părinții lui nu s-au întors acasă, pentru că așa i-au spus și încă îi spun spun mereu: pentru tine stăm aici, ca să ai tot ce-ți trebuie. Dar Tudor nu are ceea ce e mai important pentru el, dragostea și apropierea mamei. Mereu i-au lipsit. A crescut timid, interiorizat, complexat, vinovat că părinții lui sunt nevoiți să stea departe de el și de casă. De aceea, de prin clasa a VIII-a când a început să primească cei 200 de euro „ai lui”, i-a dat tot bunicii care i-a strâns pentru el.

Bunica a îmbătrânit înainte de vreme. Nu-i ușor să faci din patru bebeluși, patru barbati. Femeie simplă, a avut grijă să nu le lipsească mâncarea, să fie curați, să meargă la școală și să învețe bine, să-i învețe să fie cuminți și respectuoși, să n-o facă de râs la ședințele cu părinții…

Fără să-mi dau seama, pe măsură ce a crescut, am ajuns confidenta lui Tudor. Știu toate durerile lui. Îl sfatuiesc cum cred mai bine. Sunt mamă de fată, dar m-am adaptat cât de cât și celei de băiat. Datorită „statutului” de confident, am intrat în posesia câtorva rânduri, pe care el i le-a trmis mamei lui. Cu acordul lui pot sa le fac (parțial, și selectat de el din textul integral) publice.

                       ********

Mamă, draga mea mamă, sunt copilul tău și tu ești mama mea, așa mi s-a spus încă de când eram mic și am crescut cu gândul ăsta. Dar n-ai fost și nu ești niciodată lângă mine când am nevoie. Și am avut și am atâta nevoie, mamă. Nu știu cine sunt, cum nu știu cine ești tu, pentru că prea puțin m-ai lăsat să te cunosc. Daca stau să calculez, nu se adună un an în care să fi fost lângă mine în cei aproape 19 de când m-ai adus pe lume. Când vorbim pe Skype, nu ai niciodată răbdare și nu-mi dai ocazia să îți spun ce gândesc și ce mă doare. Mă întrebi dacă am nevoie de ceva și îți spun că am nevoie de tine. Râzi și îmi spui să fiu serios. Sunt foarte serios, mamă.

Mă întrebi dacă sunt sănatos și-ți spun ca da. Fizic sunt sănătos, dar sufletul meu e bolnav, mamă. Și-mi spui că vorbesc aiurea. Cine sunt eu, mamă? Ce vreau eu de la viața? Urmează bac-ul și eu nu știu încă unde să mă îndrept, pentru că nu m-ai ajutat niciodată să mă înteleg, întotdeauna mi-ai zis „faci ce vrei”. Dar eu nu știu mamă, ce vreau.

Ți-ai plătit lunar lipsa din viața mea, recunosc, dar asta nu m-a ajutat decât să cresc fără să mor de foame și fără să umblu în zdrențe. Dacă vrei banii pe care mi i-ai trimis „să fac ce vreau” cu ei, pot oricând să ți-i înapoiez. N-am putut să cumpăr cu ei dragostea de mamă pe care am căutat-o de când mă știu. Poate nu știi, dar iubirea nu se cumpără. Ești fericită acolo unde ești, se vede de la o poșta chiar și pe Skype, dar eu nu sunt și tu nu vezi. Am sufletul schilod, mamă…  Cum de nu vezi, când toată lumea vede că sufletul meu moare?”

Răspunsul ei? aici

sursa foto: internet

Singur in doi

Imagine Publicat pe


113

Intră pe usă cu un aer plictisit, nici macar n-o salută, zice că e obosit și că s-a săturat de toate. Ea umbla ca un titirez în jurul lui, încercând să-i intre în voie, să-i smulgă un zâmbet cât de vag, dar zâmbet să fie. Îi așeaza masa, îl întreabă dacă mai vrea ceva, răspunsul e monosilabic și neinteligibil. De aceea nu știe ce să creadă, mai vrea sa nu?

Încerca din răsputeri să lege o conversație, despre ce a făcut el astăzi, despre ceva, ce-o fi, numai să fie. Nu iese. Începe să-i povestească cum și-a petrecut  ea ziua, ce zi grea a avut la birou, că se bucură că a scăpat și de ziua asta despre care știa că va fi grea, și ce bine e că a ajuns acasă, unde e liniște și sunt doar ei doi.

Replica lui o blochează. Prea liniște și prea singuri. Și dacă tot veni vorba de casă, puteai să gătești și tu ceva, care să-mi placă și mie. Și nici să mănânc cum trebuie nu pot, mașina aia de spălat, musai acum trebuia s-o pornești? Să mă bârâie la cap, asta mai lipsea. Și farfuriile de pe suport, de ce nu le-ai pus la locul lor? Nici n-ai apucat să strângi și să calci rufele spălate ieri, că iar speli. N-ai altă treabă decât să speli rufe? Dacă tot vrei să faci ceva, fă ordine prin dulapurile din casă. Sau șterge geamurile, sau bate covoarele. Și mai închide din geamurile astea, nu vezi că-i curent?

Cititi continuarea aici

sursa foto: internet

 

„Nimeni” are nevoie de liniște…

Imagine Publicat pe Actualizat pe


nimeni

Am zile când sunt un zâmbet toată. “Din cap până-n picioare” cum s-ar spune.

Râd, cu râsul pe care mintea mi-l impune, când de fapt sufletul meu plange.

Vorbesc, glumesc, sunt în rând cu lumea. Comunic. Pentru că trebuie.

Sau poate că îmi doresc cu toată ființa mea să uit “neștiutul” din mine, încercând să bravez cu masca.

Când în spatele zâmbetului se ascunde durerea, ceilalți privesc, vorbesc și râd alaturi de masca sub care lacrimi amare ard neștiute.

Așa  a fost și cu “palma” verbală scăpată de cineva pe care îl divinizez, îl iubesc pâna dincolo de mine, mai presus decât imaginația mă poate duce.

Cineva care mi-a spus că “sugestii nu prea mai accept de la nimeni” – făcusem greșeala(?) de ai oferi o sugestie – și brusc m-am simțit încadrată în categoria “nimeni”. Atât de puțin meritam? Atât de puțin însemnam?

Tu, CINEVA, ai idee cât de tare ai lovit? Cât de tare a durut? Știi că niciodată, dar niciodată, n-am să pot să uit, deși de iertat, te voi ierta? Pentru ca ești parte din mine, te voi ierta, dar să uit???  Nu!

Lasa-ma o vreme, CINEVA. „NIMENI”, are nevoie de liniste.

sursa foto: internet

Esti suparat pe mine, tata?

Imagine Publicat pe Actualizat pe


124

Privesc cu ochii minții, încercând să limpezesc ceața din lunile acelea, ultimele tale luni, tata. Mi-e tare greu s-o fac, mi-e mai ușor să mă mint în continuare că ești încă acolo, acasă, așteptând să vin pe la voi în fiecare week-end.

Te găseam de fiecare dată mai slab, mai palid, mai pierdut. De plâns însa, nu te-ai plâns niciodată. Erai prea demn. Prea bărbat să te plângi.

Mă și miram că acceptai fără să comentezi prea mult, toate drumurile pe la medici, analize peste analize, așteptatatul pe la uși, banii pe care îi dădeam în stânga și în dreapta, pe medicamente, pe consultații, pe medici…

Tu, care în viața ta n-ai acceptat să primești un leu de la nimeni, dacă nu era al tău, te făceai că nu vezi cum îmi plăteam drumul spre bunăvoința unor medici… Câtă demnitate, câtă onestitate, câtă resemnare au putut să încapă într-un singur om. Și cât de mândră eram că tatăl meu, ești tu. Și că-ți semăn. Deși îmi încălcam niște principii, de dragul tau, numai de dragul tău puteam să mă iert. Am moștenit totul de la tine, până și nasul ți l-am „furat”. O copie în variantă feminina a ta, asta sunt. Și fizic și moral. Știam că și tu ești mândru de mine. N-ai spus-o niciodata, dar o vedeam pe fața și în ochii tăi.

Atâtea realizări ai avut în viața ta, atâta lume ai ajutat, atâtea lucruri ai iertat, atâția oameni ti-au cerut sfaturi, atâtea visuri ai avut și-atatea împliniri. N-am indrăznit niciodată să-ți spun cât de mult te iubesc, dar știai, n-aveai cum să nu știi.

Poate îți doreai să mă și auzi spunându-ți-o, așa cum îmi doream și eu, dar noi așa eram făcuți, amândoi, să ne fie greu sa rostim cuvintele astea două legate între ele…

Închid ochii și te văd zâmbindu-mi prin ceața amintirilor, săpate atât de adânc în sufletul și inima mea. Zâmbetul meu – azi – e umbrit de tristețe. Tu îl mai vezi?

N-am să înţeleg niciodată, tată, cum și de unde, în seara aceea, ultima seară a ta, când de-abia mai puteai rosti un cuvânt, și acela șoptit, abia auzit, mai mult bănuit, ai găsit puterea de a spune atât de clar și cu atâta tandrețe: „știi că te iubesc, da?” Ți-am răspuns că știu, tată, și eu te iubesc atât de mult. O viață de om ne-a trebuit să putem spune amândoi astaAm vorbit multe în seara aceea în care ți-ai adunat cu ultimele puteri gândurile (nu mi-ai spus însă nimic despre marea plecare, nici mie, nici altcuiva, nici atunci și nici înainte), rămăsesem ca prin minune doar noi doi și mi-ai mai spus: ia-mă la tine acasă, după acel unic „te iubesc” pe care mi l-ai spus vreodată. Asta să fi fost ultima ta dorință?

Te-aș fi luat, tată, știi că te-aș fi luat, știi că aș fi făcut orice pentru tine, dar erai atât de fragil, încât îmi era teamă și să te mișc, iar până la mine acasă erau câteva zeci bune de kilometri și-mi era teamă că n-o să reziști. Dar tot ți-am spus că te iau… Cred că e singura promisiune pe care ți-am făcut-o și n-am respectat-o. Poți să mă ierți?

Apoi ai adormit în timp ce vorbeam. Era târziu și erai obosit. Te-am lăsat dormind liniștit, aproape zâmbind… și dimineața m-au sunat că ai adormit pentru totdeauna. Că o singură dată te-ai mai trezit, cât să întrebi dacă am plecat.

Nu terminasem de vorbit, tată, dar cred că te săturasei să m-aștepți în fiecare zi și ai plecat. Sau poate te-ai gândit că n-aș suporta să te văd plecând? Te-ai gândit bine și aici. Ar fi fost prea mult pentru mine. Poate de aceea te-ai hotărât să pleci în lipsa mea. Dar tot nu trebuia să pleci…

Și de venit, nici măcar în vis n-ai mai venit pe la mine, deși pe mama și pe ceilalţi îi vizitezi în vis. Aproape în fiecare noapte, de-atâtea luni încoace. Pe mine, niciodată. Niciodată! De ce?

Ești supărat pe mine, tată?

sursa foto: proprie