Lună: Iulie 2017

Dumnezeu n-are „Merțan”

Publicat pe Actualizat pe


sa5 593

De câte ori deschid facebook-ul, apare sus o întrebare agasantă: La ce te gândești, Liana?

De regula îi zic în gând: dă-te-n pana mea, ce te interesează? Și uit brusc de întrebare. Astăzi însa am rămas cu ochii pironiți pe întrebare. Aveam un răspuns, dar nu i l-am dat. Nu acolo. O să-i răspund aici. 

Ei bine, măi „feisbucule”, mă gândesc… nici nu știu cum să-ți răspund. Mi-e jenă, dar am s-o fac. Tocmai mă gândeam la preoții ăștia ai noștri. Nuuu… nu la orientarea sexuală a unora dintre ei. Nu mă interesează. Aia e altă poveste. Nici la scuzele Preafericitului, n-au nici o valoare. 

Mă gândeam la Preafericitul, dar la felul cum era îmbrăcat. Straiele lui de mii de euro probabil, țesute cu fir de aur, crucea de la gâtul lui, din aur masiv, că nu cred că și-ar pune la gât o tinichea, fie ea și cruce, la pietrele prețioase cu care e împodobită chestia aia de și-o pune pe cap, la luxul în care trăiește, am auzit ca are un adevărat palat, conturi babane în bănci, mașini de lux – adevărate bijuterii, o avere pe care toți enoriașii lui la un loc nu o pot egala. 

Și mi-am zis că poate de aceea nu mă duc eu la biserică, deși cred în Dumnezeu și mă rog singură lui în fiecare zi. În viziunea mea, Dumnezeu e simplu, îmbrăcat în alb, nu are aur pe el și nici veșminte scumpe. Poate DUMNEZEU, cel la care mă rog eu, nu e cel la care se roagă marea majoritate a preoților îmbrăcați sfidător în straiele lor aurite. 

Ei se roagă la un Dumnezeu al banilor. Și nu se sfiesc să întindă mâna după banul din mâna săracului, al amărâtului, al suferindului care și-a pus nădejdea în el, a împrumutat bani și s-a dus să-și spună durerea așteptându-se ca preotul impozant, să se roage pentru el.  

Nici nu cred că Dumnezeu îi ascultă ruga, văzându-i fățărnicia și fala…

Iisus umbla îmbrăcat în straie simple. Foarte simple. Uneori desculț. Și nu avea nici el „merțan”, nici X5, nici Q7… poate doar un catâr.

De aceea eu prefer să mă rog singură, la Dumnezeul meu care n-are „merțan”, nici palate, nici vile, piscine, șoferi la scară, nici conturi în bancă. Și cred că mai repede mă aude pe mine, decât pe Preafericiți și ce-or mai fi ei.

Iartă-mă Doamne, dacă crezi că-i judec… Și dacă greșesc. Doar mă gândesc că nu toți preoții sunt preoți.

Anunțuri

Neputința cuvintelor

Publicat pe


 

Adrian Păunescu spunea: „Două lucruri sunt imposibile: a vedea cu ochii pe Dumnezeu și a povesti dragostea.”

Eu cred că nici frumusețea nu poate fi povestită în felul în care poate fi doar văzută.

Pentru că…

Cum aș putea eu povesti nuferii ăștia care mi-au bucurat ochii câteva zile la rând și mi-au rupt sufletul cu frumusețea lor? 

nuferii

 

Sau marea văzută așa?

b5

 

 

Sau marea și cerul într-o îmbrățișare?

13626527_1066355540080546_8787960451406962985_n

 

Sau cerul văzut așa?

 

17670520_246159145850324_1288906739_o

 

Cuvintele sunt uneori prea puține. Sau eu nu le știu…

 

Cu ce eşti tu mai presus decât mine?

Publicat pe Actualizat pe


 

 

pisi1

Urlă în mine revolta „zbierându-ţi” doar din priviri: cu ce eşti tu mai presus decât mine?

De ce sunt eu Leana (aşa îi spun eu celei care le face pe toate în casă), iar tu stai răsturnat comod pe canapeaua din living, butonând blestemata de telecomandă înainte şi înapoi, lăsând-o la fel de năucă cum mă laşi pe mine când nu mai ştiu ce şi dacă vrei, sau dormind, căscând, vorbind (singur) cu televizorul, râzând tot cu televizorul, navigând sau jucându-te pe tabletă etc., când amândoi am venit de la serviciu, eu mai obosită şi mai târziu – că am o muncă mai solicitantă, tu mai puţin obosit şi mai devreme acasă –  solicitarea ta fiind în funcţie de cât o doreşti de mare… De ce?

Cu ce eşti tu mai presus decât mine, infatuatule, nesimţitule, egoistule, tu care mă întrebi în care sertar îţi sunt şosetele, dacă mai ai aparate de ras, cu ce te îmbraci mâine, ce să mănânci, când să mănânci, când trebuie plătite facturile, de ce n-am spălat vasele, când e gata masa, ce… care… cum… unde… când… hooooo!!! că se învârte casa cu mine!

Tu, care aştepţi de fiecare dată să te invit la masă… tu, care îmi spui cu o privire nevinovată „nu am furculiţă”, sau „nu am şerveţel”… iar mie îmi vine să zbier, în timp ce ţi le aşez zâmbind: ia-ţi, dracu’, singur, că nu eşti handicapat şi nici împărat!

Spune-mi, cu ce?

Cu cele 40 şi… de kile pe care le ai în plus? Păi, am muncit frate, nici măcar pe astea nu le-ai pus singur, că de la cele 10 pe care le aveai în plus faţă de mine la început, tu te-ai tot dus şi ai tot pus, semn că ţi-e bine!

Eu am mai dat vreo trei sau patru jos, deşi nu prea aveam de unde şi acum am doar jumătate din greuatatea ta, dar… îmi e bine!

Acum te întreb aşa:

De ce dracului când mergi la duş, nu iei cu tine tot ce-ţi trebuie? Ca să mă strigi invariabil: „iubitaaaaa, adu-mi şi mie, te rog…”?

Ştiind că asta îmi pune nervii pe bigudiuri, pare sadică uitarea asta a ta…

Şi-apoi te întrebi, de ce m-apucă toţi nervii care au existat vreodată pe lume?

De ce, în timp ce spăl vasele şi-s cu mâinile în chiuvetă, mă strigi să vin puţin, doar ca să-mi spui, privindu-mă duios, în timp ce eu te privesc stupefiată: „Îmi dai şi mie un pahar cu apă, te rog?Unde, aş vrea să-ţi urlu: în cap? între ochi?… şi nu fac decât să-ţi răspund: Da, iubire… pentru că am învăţat în urma nenumăratelor „dezbateri” pe tema asta, că n-ar avea niciun sens o altă reacţie a mea.

De ce, în loc să pui la loc un lucru pe care l-am uitat unde nu-i e locul, vii şi mă întrebi: nu pui la loc „cutare?” Nuu! Nuuuu! Nuuuuu! aş vrea să strig, dar iarăşi n-o fac, pentru că m-aş enerva şi mai rău.

De ce nu-l pui tu, în loc să mă întrebi? De ce? E SUB DEMNITATEA TA DE BĂRBAT??

Fi-ţi-ar neamul bărbătesc de râs!!

Şi iar te întreb, trântore, cu ce eşti tu mai presus decât mine?

Sau: cine ţi-a spus că tu eşti mai presus decât mine?

Pentru că ştiu că aşa crezi, chiar dacă n-o spui!

sursa foto: internet

 

Sunt liniște

Publicat pe


 

13177638_1741640719413119_5876162046181340674_n

Pe mine nu mă mai doare lumea.

Nu dau doi bani pe ce cred sau spun unii sau alții despre mine. Pentru ca ei nu știu ce si cum am trăit sau trăiesc eu.

Nu mai știu nici eu de câte ori am căzut împinsă de alții și nici de câte ori m-am ridicat singură. Nu mai știu nici de câte ori am adormit plângând și nici de câte ori m-am trezit zâmbind, gata s-o iau de la capăt. Pentru că nu mă las ușor. Și atunci, ei de unde să știe? Pentru că eu nu le-am spus. Însă imaginația n-are limite. Și e la liber… Iar cei frustrați și complexați o folosesc chiar fără limite.  De aceea știu despre noi, lucruri despre care noi habar nu avem.

Eu îmi spun mereu, că trebuie să pot ceea ce îmi propun. Pentru mine trebuie, nu pentru ei. Nu-mi pasă despre ceea ce cred ei. Contează ce simt eu. Iar eu vreau să simt frumusețea și liniștea. Răutățile, piedicile și greutățile, încerc să le minimalizez. Să le „micesc” cum ziceam până pe la patru – cinci ani.

În general oamenii ne judecă după aparențe. Aparent sunt cum vreau eu. În străfundurile sufletului meu însa, n-au intrat decât cei care s-au descălțat la intrare. Asta am învățat-o întâi de la bunica și apoi de la viață.

Cei care doar cred că mă cunosc, n-au acces. Așa că habar nu au cât se înșeală. Dar oricum nu le-ar păsa. Important pentru ei, e ceea ce cred ei că știu.

Și cum mulți oameni au darul de a dezvolta ceea ce cred că știu, încep catalogările. În viziunea lor sunt așa… și așa… și așa… E treaba lor ce cred. Dacă le place să se hrănească cu viețile altora, chiar și neștiindu-le, s-o facă. Înseamnă că viața lor e prea săracă. A mea o fi mai bogată, dacă le place s-o disece.

Eu vreau să îmi hrănesc sufletul cu liniște, cu frumosul din jurul meu, cu pacea pe care o pot oferi cu un cuvânt, cu un gest, sau cu o încurajare, dăruite  celor care au nevoie de ele. Toate, celor care le merită.

Mă mulțumesc cu puțin, dar puținul trebuie să fie frumos. Mi-a trebuit ceva timp și exercițiu să ajung să trăiesc și să gândesc așa. Dar am reușit. Faceți la fel. Conteaza ce simti tu, nu ce cred alții că simți sau trăiești. Și lumea nu te mai doare…

Puterea mea stă în zâmbet și în curajul (unii îl numesc inconștiență) de a mă ridica în picioare în fața obstacolelor și a le înfrunta. Uneori îmi iese, alteori nu. Dar măcar încerc.

„De ce-o zâmbi asta mereu?”, am auzit că se întreabă cei ce zic că le știu pe toate. Cred că asta-i intriga pe ei.

Zâmbesc pentru că trăiesc, pentru că vreau să cred că sunt sănatoasă, pentru că am făcut cuiva o bucurie, pentru că cineva mi-a zambit, pentru că am ajutat pe cineva dacă am putut, pentru ca lămâiul meu a înflorit iarași, pentru că o rândunică era cât pe ce să mă lovească în zborul ei jucăuș, pentru că am mai prins o dimineață în lumea asta plină de neprevăzut… O fac fără să conștientizez asta. Zâmbetul aduce liniștea de care avem atâta nevoie și ne face să ne simțim mai frumoase, mai bune, mai femei.

Deci, despre ce vorbesc aici? Despre a fi femeie într-o lume plină de „grija” pe care ne-o poartă cei din jurul nostru…