Lună: Martie 2017

Mamaaaaaa! Care dintre ele sunt eu? Că nu mai știu!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


fata

Țigarile! M-am lăsat de fumat! Aleleiiiiiiii, ce doare! Doaaare! Întelegi? Nu mai poooot! Cum ce mă doare? Că nu mă recunosc! Nu mai știu cine sunt!

Cea de dinainte – care fuma, fuuuumaaaa, de le mânca nu alta, sau cea de acum –  care nu mai fumează, dar e o altă eu. Uuuuuuf, spune-mi mamă, care sunt eu? Că nu mă pot obișnui cu gândul că nu știu care din ele sunt!

Înainte:  calmă, calculată, zâmbitoare, dispusă să asculte doleanțele tuturor fără să strângă din dinți, organizată, veselă, cu trezire la ora fixă fără strâmbături, comentarii, înjurături, trântit, izbit, bodogănit si alte alea…

Dupa lasatul de fumat…

Viața fără țigară, a debutat din propria-mi voință, maaaaaaare voință, cât China de mare, dintr-o ambiție de a-mi demonstra mie că pot. Pentru că eu pot orice-mi propun, mi-am zis. Și am putut. Dar dacă aș fi știut “ce chin, ce dor, ce jale” urmează… hmmmm, acum mă îndoiesc că aș fi luat o asemenea hotărâre, sau că aș fi vrut să-mi arat mie ce tare sunt!

Daaaaaa, sunt taaare, mamă! M-am specializat în multe direcții: bodogăneli la tot pasul, înjuraturi de a căror existența nu știam, comentarii la orice, rictusuri, răspunsuri repezite cu „fac ce vreau, când și cum vreau, lasă-mă-n pace” etc., nervi din senin și din nimic, știi cum e când nimic nu-ti place? Tu nu știi, nu știam nici eu, dar am aflat așa de repede…

E nașpa rău să te evite colegii, pe motiv (cinstit și de înțeles de altfel) că nu știu nici ei în ce ape te scalzi azi…

E și mai nașpa să vii acasă și cățelul în loc să țopăie fericit să-l iei în brațe, scoate doar boticul și juma’ de de ochi de după ușă, încercând și el să simtă dacă e loc de țopăit sau ba… nașpa rău.

Mi-e milă de ei, toți cei din jurul meu, da’ nu mă pot controla. Mi-e milă și de mine, mamă. Da’ nu mă las. Merg înainte. Fără țigari. La psiholog am fost, mi-a dat o sacosă de pilule, calmante zice, că cică am niște stări de anxietate și atacuri de panică în urma “sevrajului nicotinic”. Fi-i-ar și fi-mi-ar sevrajul si atacurile de cap! Și niște sfaturi mi-a dat, da’ sfaturi îmi dau și eu, mereu… Pilulele? Nuuu, nu le iau, stai liniștită. Dau dependența  și eu abia ce-am scăpat de una. M-aș apuca de niște alcool, da’ cică și ăsta dă dependența, deci nu!

Șiiii… cireașa de pe tort! Frigiderul! A devenit centrul universului meu. De care “centru”, nu mă apropii decât foarte rar, tot pentru că pot. Tot ca să-mi arat că eu pot!!! Așa îmi spun mereu. Că pot! Ca să îmi intre bine în cap! Îmi strig în minte mie, că pot! Îl iubesc și îl urăsc în același timp. Cum pe cine??? De frigider zic! De aceea, pentru binele lui, am decretat: vacanță frigiderului! Ca să nu-l stric/sparg! L-am scos din priză. E liber. Și gol… gol ca mâinile mele cu care caut țigarile și prin somn, gol ca mintea mea care nu mai știe cine sunt. Nu, nu-s nebună, dacă asta te întrebi. Va trece.

Cum arată o zi din viața celei care sunt acum? Păi, stai că-ți spun.

Dimineața: soneria telefonului, cea mai calmă, cea mai liniștitoare, cea mai plăcută urechilor și minții și sufletului meu, cea mai cea pe care am gasit-o, a devenit un coșmar. Înainte de “lăsat”, mă făcea să zâmbesc în fiecare dimineață. Acum, aceeași melodie îmi dă frisoane! Drept pentru care, o opresc rapid și bag izbit sub pernă telefonul. La ce sa mă ridic din pat, îmi spun cu ciudă: cafeaua nu mai are același gust, aromă, atracție. Deci pot sări peste ea. Așa că pot să mai stau în pat. Poate visez că fumez. Plecarea la birou, e o lehamite totală, îmi lipsește cumplit “bârfa” de dimineață cu colegii, glumele, râsetele, poveștile de dinainte de începerea programului… acolo nu mai e loc pentru nefumatori ca hachițe cum sunt eu. Și ei erau gașca mea…

Toată ziua, trece cumva târâit. Fără pauze de fumat. Serile. Serile, nu mai au farmec. Dacă sunt norocoasă și într-o zi bună, mă întâlnesc cu prietenele, timpul mi-l umplu cumva, dar nu și mâinile care caută și caută ca zăpacitele ceva ce prietenele mele au, că-s fumătoare… ele sunt, nu eu!

Dacă sunt mai puțin norocoasă, mă închid în casă, ca să nu fiu nevoită să zbier “păzea că-s aici!” și deretic prin toată casa ca apucata! Apoi zac ca lesinată…

Nuuuu… stai liniștită, nu mă întorc la țigari (așa vreau să cred), mi-a zis tot psihologul (pe care l-am întrebat), că chiar dacă le-aș primi iar în viața mea, nu s-ar schimba nimic, că trebuie doar să aștept, că trece… Când?  Aș fi vrut să-l întreb, dar mi-a înțepenit întrebarea între dinți, pentru că mi-a fost frică de răspuns… Și știu că și tu, ani de zile te-ai rugat de mine să nu mai fumez (în loc să-mi fi dat vreo câteva peste ochi când m-am apucat).

Cititi continuarea aici

 

sursa foto: internet

Mistreţul cu colţi de argint

Imagine Publicat pe


padure

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

-Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…

-Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte,
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
-Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…

-Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: -Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
-Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…

-Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: -Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
-Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…

-Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: -Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

-Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…

– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

Ștefan Augustin Doinaș

sursa foto: internet