Lună: August 2015

Casatoria e o loterie!

Publicat pe Actualizat pe


gol

O invit în living, dar refuză scurt: nu, hai în bucătărie, ca pe vremuri…

Ne așezăm pe canapeaua din bucătărie, cu picioarele sub noi, cu cafeaua în fată, eu întrebându-mă ce-o fi cu ea, iar ea vădit încurcată și neștiind de unde să înceapă. Încet, discuția începe să se lege, despre una, despre alta…

Prinde curaj și începe să povestească…

O ascult.

“…Am ajuns să mă întreb în fiecare zi același lucru, ce naibii să fac eu cu viața mea. Că nimic nu mai e cum a fost, sau ce a fost. Parcă toate s-au întors cu susul în jos de la o vreme. Undeva, într-un moment pe care nu l-am sesizat, am pierdut ceva. Și nici măcar nu știu ce. Dar era ceva care făcea să funcționeze totul.

Prieteni n-am mai avut niciodată după ce m-am hotărât să nu nu mai fiu singură, adică să mă căsătoresc cu T. Paradox! Tu știi asta, nu? Pentru că… de atunci am rămas fără prieteni, încet, fără să-mi dau seama, abia atunci a început singurătatea.

Credeam că el e centrul universului meu. A fost. Și mai este. Dar am rămas atât de singură. Adică nu, nu chiar, eram noi doi. De fapt, eu eram noi doi. El a avut în continuare prieteni. Mulți prieteni. Nu m-am plâns. O vreme, mi-a fost bine așa. Deși simțeam lipsa prietenelor mele. Dar o suplineam cumva cu dragostea pentru el. Și părea suficient. În timp, am început sa realizez că mă izolasem prea de tot de prietene. Era deja târziu să mă mai plâng. N-ar fi înțeles.

Aveam și am doar colegi și colege cu care mai schimb la birou câteva vorbe, glume, nimic personal, dar îmi era de-ajuns cât să nu căpiez de singurătate…

…Întotdeauna la ieșirile în public, m-am simțit ca un trofeu pe care vrea să îl arate tuturor. Așa mă prezintă și acum prietenilor lui, mereu mai mulți și noi, ca pe trofeul lui… Dar un trofeu de care nimeni nu are voie – și nici nevoie- să se apropie. Îl admiri, dar e rece și… gol. Ca mine. Din vina lui? Nu. Din vina mea. Pentru că n-am înțeles la timp cum stau lucrurile. La început eram prea fericită ca să mă gândesc la lucrurile astea pe care le consideram mărunte atunci… Spunea mereu că noi suntem noi, și că n-avem nevoie de nimeni altcineva în viața noastră… Asta ar fi trebuit să-mi de de gândit.

…Apoi m-am trezit târziu, aproape că nu simțisem când s-a întamplat, că dorm singură. Și că sunt o femeie singură, atât de singură, încât am început să rog cățelul să vină să stea în dormitor, i-am mutat și coșulețul lânga perna mea, pe pat vreau sa zic, eu care nu suportam să intre în dormitor, nicidecum pe pat, oriunde în casă avea voie, dar nu în dormitor. Învățase asta, era lege pentru el. Greu și cu multe rugaminți a acceptat schimbarea… Și tot de pe atunci am început să dorm cu o pernă în brațe…

…N-am avut niciodată motive să mă plâng de el. Întotdeauna s-a purtat ireproșabil. Doar că… ce nu-nțelege el, e că trofeele n-au suflet. Eu am. Sunt femeie…“

 N-a avut motive sa se plângă!!! Eram uluită!

Asta, dar și altele, ușor dezlânat – sărind de la una la alta – îmi povestea prietena mea, privind în gol… Prietena mea de dinainte de a se mărita. Că după, ea nu mai avea niciodată timp – eu aș spune acum, că nu mai avea voie – să ne întâlnim, să ieșim, să ne vizitam… doar scurte convorbiri telefonice, ocazionale întâlniri pe stradă, când era mereu însoțită de centrul universului”.  

Acum venise singură la mine acasă, fără măcar să mă anunțe. Mi-a spus că-i era teamă că în drum spre mine s-ar putea răzgândi să mai vină sau să vorbească, de aceea a preferat să vină neanunțată.

Soțul ei este un monstru, am gândit. Încet, reușise să îi dirijeze viața așa cum îsi dorea el. Să fie doar a lui, fară nimeni altcineva în jur, nimeni care să-i zdruncine statutul de “centru al universului ei”. Cât egoism…

Huuuuuuuh… Mă scutură ca o boală singurătatea ei!

Ce deziluzie! Să te căsătorești cu dragostea vieții tale, să fii fericită că nu mai ești singură! Și să ajungi să fii atât de singură!

Eu aș zice că s-a căsătorit cu singurătatea! Și că ceea ce a pierdut sunt prietenii și încrederea în ea. Și anii petrecuți alături de el. O bucată de viață risipită alături de un om care și-a trăit fericirea, furând-o pe a ei.

Căsătoria, până la urmă, e ca o loterie: câștigi sau pierzi!

Sau ca un salt în gol: cazi în picioare și ești fericită că ai reușit să nu te rănești ori chiar să te zdrobești!

Am luat-o în brațe ca pe un copil și i-am șters lacrimile amare care-i udau obrajii frumoşi pe care-i cunoșteam de atâta timp…

Și tot ce am putut să-i spun la sfârșitul confesiunii ei a fost doar: Lasă-l și fugi, draga mea dragă! Nu te uita înapoi! Trăiește! Viața e scurtă și ziua de mâine nimănui nu-i este promisă!

Și nu s-a uitat înapoi!

 

sursa foto: internet

Strengarul si fetita cu parul de aur

Publicat pe Actualizat pe


animat

Mergea aproape tarandu-se, din poarta in poarta, cautand parca ceva. Avea ochi mari si tristi, iar pe trupul sau slab, blana neagra atarna ca o haina prea mare. Puteai ghici ca ar fi fost un caine frumos, daca ar fi avut un stapan care sa-l ingrijeasca si sa-l hraneasca.

Dar nu era decat un animal neingrijit, flamand, fara adapost, fara stapan, fara prieteni, cu un picior rupt de un om fara suflet. 

Din cand in cand, un scheunat ca un inceput de plans, pornea din pieptul lui sfasiat de durere si singuratate. Venea inca o noapte plina de chin. Picioarele il mai purtau doar in speranta ca va gasi o coaja de paine… Un prieten era prea mult sa mai nadajduiasca. De atata timp isi dorea un prieten, ca nu mai credea ca cineva ar putea sa il vrea… O coaja de paine, acesta era gandul care-i dadea putere sa se mai tarasca.

Incet, noaptea a coborat peste intinderea lumii si el a simtit ca nu mai vrea nimic. S-a lasat sa cada langa santul ce marginea drumul prafuit pe care venise. Voia sa doarma, era sfarsit de oboseala, foame, durere… Luna il mangaia cu razele ei plapande si chinul lui se topi in somnul aducator de liniste…

Visa. Visa ca o fetita cu parul de aur si ochi rupti din  cer, a venit sa il ia si sa-i curme suferinta. Ca a intins spre el o mana mica, calda, pe care i-a asezat-o pe cap. Dintro data, durerea din picior s-a oprit si fu cuprins de o bucurie mai mare decat putea sa incapa in sufletul lui neobisnuit cu asemenea stare. Simtea ca se sufoca de bucurie. Apoi, se facea ca fetita care semana cu o zana, l-a luat in brate si l-a purtat pana intr-un palat mare si luminos.

Acolo, l-a asezat cu grija pe o perna mare si i-a spus: „Hai, odihneste-te”. Privea cu recunostinta si dragoste faptura mica a fetitei  – zana, care-i aseza in fata felurite mancaruri, hranindu-l cu grija. A simtit ca nu-i mai e foame si si-a spus: „Doamne, sunt satul! Sunt si eu o data satul!” Si iar a auzit glasul ca un clinchet de clopotel al fetitei: „Mergi si te joaca cu ceilalti catei. Acum, sunt prietenii tai.” Bucuros, alergat spre ei. Atunci o vazu: o catelusa frumoasa, alba, cu ochii mai negri decat ai lui… Inima i se umplu de dragoste. Era atata fericire in el, ca se trezi!

Isi simti sufletul ars de revenirea la realitate. Nu voia sa deschida ochii… nu mai avea putere sa o ia de la capat… Nu mai putea, nu mai voia… Nu mai… Simti o mana mica asezandu-i-se pe o ureche! „Doamne, isi spuse, mai lasa-ma sa visez”. Dar mana incepu sa-l mangaie pe cap, pe bot, pe gat, pe spate! Gandi: „Atat de mult mi le-am dorit, ca simt aievea mangaierile”. 

Adevarul, ca o explozie ii inunda trupul. Si atunci, din sufletul lui secat de puteri, razbatu un urlet: de bucurie, de durere, de recunostinta, de toate cate le-a trait si de spaima ca manuta ce-o simtea pe blana lui ar putea sa se evapore.

„Nu deschide ochii, nu dechide ochii…” isi repeta intruna. Dar vocea cristalina, rosti cuvintele magice asteptate de-o viata:  

– „Hai STRENGARULE, deschide ochii si vino cu mine” 

Ochii uimiti, larg deschisi, vazura in lumina de aur a lunii, capul balai al fetitei din vis…

O poveste de copil, pentru copii, „inventata” de Dina mea! 🙂 

Fara… ” TREBUIE SA…”

Publicat pe Actualizat pe


p28

Nu! Nu!! Nu!!! Nu  mai vreau sa aud “trebuie sa…”, asta, aia, cealalta!  Nu mai vreau! Vreau sa fac, doar ce vreau eu. De cand ma stiu mare, adica de pe la 4   –  5 ani :), acasa, la scoala, apoi la birou, aud doar ca “trebuie sa…!”. De ce, in pusca mea de treaba, de ce sa trebuiasca intr-una sa… ? Pentru ca asa spunea mama, tata, invatatorul, profesorul, astia la inceput si pe rand… dar astia, cu “pe rand-ul” lor, nu m-au deranjat, mi se parea normal sa-i aud, nici nu-i bagam in seama :).

Apoi a aparut sefuuul… Seful, zilnic spune ca “trebuie sa…” de ma ia cu ameteala, vajaiala, tremurici, care se transforma in “nervi nervosi si draci dracosi” cand il vad… dar inghit si tac, ca vorba aia: in fata sefului si in spatele calului, sa nu stai…

Dupa un timp, a aparut si „inaltimea sa” – sotu’ adica – cel care de la o vreme spune intr-una, ca un papagal, ca o masinarie stricata, ca “trebuie sa…” mancam (a se citi manance), facem ordine, calcam, spalam, facem mancare, etc., (a se citi fac eu 🙂  ca el e doar cu trebuie, dar pentru ca el este noi, “trebuie sa facem” ma include fara drept de apel doar pe mine, convertind astfel pluralul, in singlarul persoanei mele). 

Acu’ a venit si vecinu’? Vecinu’?!?!? Si asta a inceput cu “trebuie sa…”!!! Nu mai aud ce  trebuie, ca mi- s-au infundat urechile! Nu maaaai pooooot! Asta ce mai vrea? Aud??? Aaaaaaa…  Vrea bani, ca trebuie sa zugravim scara! Uuuuuuh!  Numai atat? Atat??? Doar bani??? Deci nu “trebuie sa”… zugravesc eu? Nu??? Oooo… Incredibil! Cu asta am scapat repede si usor… nu “trebuie sa…” eu. Eu, doar cu banii… Scump, domnu’ – indraznesc sa ingaim… dar zic merci in gandul meu, ca nu “trebuie sa…” eu. Uhhhhh… Ce usurare!

Greu e cu astia pe care zilnic ii  aud cu “trebuie sa…” pentru ca de regula, inseamna ca EU sunt cea care “trebuie sa…”! Chiar daca ei folosesc pluralul. Oi fi eu doi, de toti folosesc pluralul? La asta nu m-am gandit. Fereasca Sfantul!

Cand ii aud, m-apuca nebuneala. Ma apuca inca de cand a inceput “inaltimea sa” sa capete ticul verbal cu “trebuie sa…” dar de la o vreme, nebuneala s-a transformat in turbare de-a dreptul!

De ce “trebuie sa…” EU, cand vreti voi? De ce credeti ca nu-mi ajunge doar ca-mi spun singura ca trebuie sa fac asta sau aia? De ce credeti ca eu nu stiu cand trebuie sa fac ceva?

Pana cand credeti ca trebuie sa va mai ascult rugamintile, predicile, sfaturile, ordinele, care invariabil il contin pe “trebuie sa”?! Pana cand sa-mi mai impiedic gandurile, linistea, visurile, zilele, orele, viata, tot, dar tot ce tine de mine,  de vesnicul vostru “trebuie sa…”? Nuuuu, gata, pana aici! Pentru ca nu mai incape in mine nesuferitul, agasantul, obsedantul asta de „trebuie sa”!

Concluzia? Trebuie sa ma schimb! Trebuie sa am curajul de a va arunca in fata ca si voi sunteti oameni ca si mine si NU TREBUIE sa uitati asta! Ca ce „trebuie sa…”, puteti face si voi! E clar? E destul de clar ca TREBUIE sa ma lasati pace??? Ca daca nu e destul de clar, trebuie sa ma duc la psiholog. Numai sa nu inceapa si ala cu “trebuie sa…”, ca nu mai raspund de mine 😀 ))). Si sa nu uit sa ii spun inca de cand intru pe usa: domnu’/doamna, sa ne-ntelegem inca de la-nceput: fara TREBUIE SA… 😀 ))))

Iarta-i de poti, Corbule!

Publicat pe Actualizat pe


images

Venise pe lume la o stana si l-au cumparat cu un pret piparat, pentru ca isi doreau un caine bun. Bun de paza.

Cand l-au adus acasa pe Corbu, era un ghemotoc negru, cu ochii mari si speriati, care incepea sa planga daca te uitai la el. Nu era invatat cu oamenii, vazuse mai mult animale in jurul lui. Oi, miei, capre, iezi, vaci si ce-o mai fi fost pe-acolo prin jurul stanei. Oameni… ciobanii si cam atat. Iar astia,  nu aveau timp de dragalit puii de catel, ca alte treburi aveau ei.

Odata platit, l-au luat acasa unde a scancit vreo trei sau patru zile, pana cand a inceput sa se tina bine pe picioare, apoi, ca o umbra umbla dupa ei. Parintii mei. L-au indragit, l-au dragalit, a invatat ca acolo e casa lui, casa pe care trebuie sa o pazeasca. Sa o apere. Nici o pasare in zbor nu putea trece pe deasupra, fara ca el sa dea de stire. Bun caine, ziceau ai mei. Bun caine, ziceam si eu, desi nu am indraznit sa pun vreodata mana pe el dupa ce a crescut. Prea se facuse mare. Si mie mi-e teama de caini, dar ii iubesc. Il iubesc pe Corbu, iar el ce sa zic, cred ca ma adora, desi n-a crescut cu mine si nu am facut ceva anume ca sa ma iubeasca. A invatat din mers ca apar uneori, nu stie el de unde si ca dispar la fel de neasteptat cum am aparut. Dar cand apar, stie jumatate de sat ca m-am intors. Are grija Corbu sa-i anunte pe toti. O intreaba vecinii, mai de aproape sau mai de departe pe mama: “a fost fata acasa? ca l-am auzit pe Corbu, numai cand vine ea face asa”. E o relatie speciala intre noi, n-am inteles niciodata de ce ma iubeste atat de mult pe mine, desi pe tata il mai maraie uneori, ca l-a vazut dand o palma purcelului… si de atunci, nu l-a uitat, sau nu l-a iertat. Destept Corbu. Inca de cand era mic i-am citit dragostea in ochi si i-am vazut privirea implorandu-ma sa-l mangaii dupa ce a crescut, dar frica mea a fost intotdeauna mai mare decat dorinta… doar ma uitam si vorbeam cu el: “ce mare esti Corbule, mi-e frica de tine… nu pot decat sa vorbesc cu tine” iar el statea cu picioarele pe gard incercand sa ajunga la mine pe deasupra… nu putea…

De la o vreme, a imbatranit, vede greu, aude mai putin… dar tot da de veste tuturor ca am venit. In rest nu prea il mai intereseaza ceva. De, batranetea, saracul!

O sa-mi lipseasca, imi spun cateodata.

Dar azi, Doaaaamne, ce mi-a fost dat sa aud!

Ma suna mama plangand: “S-a intors Corbu, de doua saptamani nu dorm gandindu-ma la el, da’ a venit!”  Si-i da inainte cu plansul! Nu reuseam sa inteleg mai nimic. O domolesc si incep sa inteleg, iar ce-mi zicea, cadea ca un traznet peste mine!

Nici acum, nu-mi vine sa cred ca l-au dus pe Corbu si l-au parasit la o distanta de 20 si de km de locul unde a deschis ochii asupra lumii, unde a scheunat trei zile, dupa ce l-au despartit de mama si de fratii lui, de locul unde a invatat sa iubeasca si sa stie care-i e rostul si locul pe lume…

Nu pot sa cred ca mai bine de doua saptamani, batran, aproape orb, aproape surd, nemancat si disperat, a cautat locul si oamenii pe care i-a iubit, cu care a crescut si a trait o viata. Pana i-a gasit, i-a cautat…

Ce-a fost in sufletul tau, Corbule? Tu, care nu te-ai indepartat niciodata de casa, de teama ca cineva strain, ar putea da buzna in lipsa ta? Cata durere ai indurat? Si cat chin? Cate lacrimi ti-au curs in suflet? 

De-as fi stiut, cu picioarele goale, zi si noapte te-as fi cautat, pana te-as fi gasit, Corbule…

Cat te iubesc Corbule, iarta-i te rog, sunt si ei batrani si bolnavi si nu mai stiu ce fac…

Dar eu, cand o sa vin, iti promit Corbule, o sa ma asez in genunchi in fata ta, o sa te mangai, o sa-mi inving teama asta nebuna care toata viata ta, nu m-a lasat sa te ating, o sa te iau in brate si o sa te fac sa uiti durerea pe care ai trait-o in ultimele saptamani… 

Si poate plansul mamei mele, cand te-a auzit scheunand langa gardul din spatele casei, te va face sa o ierti. Poti? Ca ea nu poate sa se ierte. Asa mi-a zis.