Lună: Iulie 2015

Nu, nu cu tine, iubire, cu altă femeie mă căsătoresc…

Publicat pe Actualizat pe


1111

 

Am trăit povestea asta odată cu ea, aproape ca ea, pentru că eram fericită pentru ea. Eram nedespărțite după orele de serviciu, mai ales că locuiam împreună. Eu aveam un prieten din alt oraș, care apărea doar la sfârșit de săptămână, o poveste frumoasă ziceam eu atunci, dar s-a dovedit a fi o eroare… dar nu asta vreau să împărtășesc aici. Ci povestea ei. Singura prietenă adevărată pe care am avut-o.

Ea era singură, frumoasă cu draci, pe unde mergeam se găseau admiratori pe care, nu știu cum, dar reușea să-i țină la distanță. Râzând, fără să pară că sfidează, deși eu știam că asta făcea, îi ținea departe de noi. De ea mai bine zis, că eu eram – cum credeam atunci – „luată”.

Era înaltă, suplă, perfectă fizic și molipsitor de plină de viață, sinceră fără să doară, trăia fiecare zi ca pe un dar pe care nu se aștepta să-l primească. Cu o bucurie de copil care vede pentru prima dată ceva fascinant.

Apoi…

S-au văzut într-o după-amiază de toamnă târzie, octombrie parcă, veneam împreună, eu și ea, de la serviciu spre casă, când pe strada cam necirculată, o mașină verde a încetinit de departe și a înaintat ușor spe noi. Tipul de la volan se uita fix la ea. Atât de fix, că-mi era frică să nu o ia mașina aceea aiurea, pentru că el nu mai avea ochi decât pentru ea. Vedeam cu uimire că nimic altceva nu mai există pentru el, decât ea. Mi-am întors privirea spre ea, râdea, apoi a scos limba la el. Nu-mi venea să cred! Ea să facă un așa gest? Am întrebat-o de ce face asta. Mi-a răspuns râzând, „pentru că-mi place tipul”.

Era prima data când spunea că-i place cineva. Știam că trăise o dezamăgire… și știam că nu s-ar arunca ușor într-o altă poveste, deși trecuse ceva timp… mergeam și sporovăiam, depășisem momentul și am ajuns acasă.

Ea prin bucătărie, eu prin sufragerie, când o aud:

– Ce naiba-i asta?!?

– Care asta? am întrebat-o.

– Tipul acela – îmi spune, tipul acela a ieșit din scara noastră, a urcat în mașina lui verde și a plecat.

– S-o fi mutat aici, îi răspund, coincidențele există.

A tăcut. Ne-am văzut de ale noastre, fără să mai vorbim despre asta.

Mai pe seară, hotărâm să ieșim la un suc. Când am deschis ușa să ieșim din casă, a căzut o hârtiuță mică, atât de mică, că n-am fi băgat-o în seamă dacă n-o vedeam zburând în jos. S-a aplecat – era clar că din ușa noastră căzuse, a ridicat-o, credeam că vrea s-o arunce la gunoi, dar a despăturit-o și a început să citească. Citind, a încetinit mersul, iar fața i-a devenit atentă și serioasă, semn clar că o interesa.

A terminat de citit, după care, cu ochii pierduți în zare, a spus:

– A plecat la o nuntă, se întoarce duminică seară târziu, probabil că o să ne vedem luni.

– Cine? Cu cine să ne vedem, am întrebat.

– Cu A., tipul din mașina verde.

– A.? întreb. De unde știi cum îl cheamă?

– Din bilet, îmi răspunde.

– Și-i spui deja pe nume de parcă îl cunoști?

– Da, mi-a răspuns, îl cunosc, știu că e el.

– Care el, că mă aduci la disperare cu răspunsurile astea frânte, spune-mi tot.

– Ce să-ți spun? Simt că e el, cel pe care îl așteptam, uite că a venit.

Eram năucă. Nu mai știam ce să cred.

Am întrebat-o dacă se simte bine și mi-a spus că niciodată în viața ei nu s-a simțit mai bine. Am întins mâna după biletul acela și mi l-a dat. Pe hârtia mică, mototolită rău de ea, strânsă în pumn de parcă i-ar fi fost teamă să n-o piardă, scria: „Să nu fugi, te-am găsit și n-o să te las niciodată să pleci, pentru că m-aș pierde pe mine. Plec la o nuntă, mă întorc duminică noaptea, ne vedem luni. A.”

Deodată a zis: „Sunt fericită, atât de fericită. Habar nu aveam cum e fericirea”. Doaaaamne, mi-am zis, asta trebuie să fie dragoste la prima vedere!

Și a fost. Arătau superb împreună, înalți amândoi, atletici, ea blondă, el brunet. Peste trei luni se mutau împreună într-un apartament. Apoi, ne-am întâlnit când și când. Vorbeam cu orele la telefon, asta compensa faptul că nu prea ne vedeam. De fapt, ei nu se vedeau cu nimeni, nu aveau timp decât pentru ei. Nu-i condamnam…

De cele mai multe ori, dacă ne vedeam era din întâmplare, întodeauna îmi povestea cât sunt de fericiți, la fel spunea și el, căci acum deveniseră de nedespărțit, cum fusesem eu cu ea înainte, tot la fel, doar orele de serviciu îi puteau separa. Nimic altceva, nici măcar eu, prietena ei nu puteam să rămân numai cu ea, pentru că el nu se dezlipea de ea, o sorbea întruna din priviri, nimic în afară de ea nu conta, universul lui era ea, la fel cum universul ei era el. O ducea la birou, o lua de la birou. Nu puteau respira unul fără celălalt. Păreau că ar înceta să existe unul fără altul.

Hotărâseră să se căsătorească în anul când el va împlini 30 de ani. Trecuseră aproape patru ani de când erau împreună și el urma să împlinească 30 de ani. Mai erau câteva luni, deja făcuseră planuri, totul era stabilit. Doar câteva luni… eram fericită pentru ei. Eu eșuasem deja.

Într-o noapte, m-am trezit că sună cineva la ușă. M-am speriat rău, nu așteptam pe nimeni. Era ea.

Mi-a povestit că în acea seară el a întârziat, așa cum… a mai întârziat fără a da explicații în câteva seri în ultimele cinci – şase luni… nu mult, câte o oră, două, și nu des, de cinci – şase ori… era împietrită, nu plângea, doar că părea goală, goală de suflet, de viață, de vise. N-o mai recunoșteam. Era o altă femeie, o străină. Avea cu ea două genți mari. Pleca. Nu știa unde, dar spunea că nu mai poate respira același aer, în același oraș cu el, că o să mă sune când se va aranja, când va ști ce să facă cu viața ei…

Mi-a povestit că în seara aceea el întârziase din nou, iar când a venit i-a spus că trebuie să se căsătorească. Iar ea i-a spus „ştiu, iubire”, însă el i-a răspuns: „nu, nu știi, nu cu tine, iubire, cu o femeie, cu mama copilului meu, care se va naște peste cinci luni”.

Cinci luni? Patru luni mai erau până la nunta lor…

Ea a plecat. El s-a însurat.

Ea n-a trecut – cel puțin până acum – peste povestea asta.

Pe el l-am întâlnit o singură dată, de curând, urmărind cu privirea un băiețel de vreo 3 anișori care se străduia să meargă cu bicicleta pe o alee în parc. Alături de el era o femeie tristă, mai tristă decât el…

Când m-a observat, a rămas câțiva pași în urma femeii.

S-a oprit în dreptul meu, apoi m-a întrebat pierdut „unde e?”, fără măcar să mă salute, iar în ochii și vocea lui am simțit atâta durere, că mi-a venit să plâng. Și am mai văzut disperarea cu care aștepta să-i răspund. Nu i-am răspuns. Îi promisesem ei că n-am s-o fac!

          (continuarea in „Cenusa iubirii„) 

 

sursa foto: internet

Blestemul iubirii: sa privesti durerea in ochi!

Publicat pe Actualizat pe


ochi verde

“Sa pleci! Sa nu te mai uiti inapoi! Chiar daca sufletul tau urla, nu te uita inapoi, daca simti ca  toata viata ta ar urma sa privesti durerea in ochi.”

Asa am gandit atunci. Asa am simtit atunci. Poate ca am gresit. Sau poate nu. Oricum, toti gresim. Dar m-am iertat? Nici azi nu stiu cu certitudine daca m-am iertat, pentru ca inca privesc durerea in ochi, chiar daca am plecat doar ca sa scap de ea.

Asa cum nu stiu, nici daca te-am iertat pe tine. Pentru ca m-ai last sa plec. Pentru ca nu m-ai oprit. Pentru ca nu m-ai strigat. Dar inainte de toate pentru ca, ai uitat sa te descalti cand ai intrat in sufletul meu… si facand asta in mod repetat, l-ai strivit! Mi-ai spus atunci ca e prea fragil… dar am avut eu grija sa-l oblojesc, sa-l intaresc, sa-l vindec cumva.

Cicatricile au ramas, dar le-am acoperit, nimeni sa nu le stie ca sunt acolo. Si doar daca tu te-ai intoarce si te-ai apleca sa le vezi, atunci cu siguranta nu te-as ierta niciodata… in rest, sunt bine!

Dar tot as vrea sa stiu: tu, ai privit vreodata durerea in ochi? Si daca da, atunci sa stii ca e un blestem!

Noooo… astora, dislike!

Publicat pe Actualizat pe


 

IMG_20150607_113650

Sunt în concediu. Și cum sunt învațată să am mereu ceva de făcut, îmi caut de treabă prin casă vreo două zile, până plec undeva mai departe. E cald, prea cald, sunt plictisită de tot și de toate. Stau în casă, ce altceva să fac pe vremea asta. La tv., nimic. Dar nimic!

Mă uit pe net, mai nimic care să-mi stârneasca interesul.

Mai mult chiar. Mă enerveaza. M-a pus “ăl cu coarne”, să dau like la diverse pagini, așa… în dorul lelii, să mai văd câte ceva mi-am zis eu…

Dar gata! Mi-ajunge! În două ore sunt tobă de informații… M-am săturat, nu mai încap în mine toate sfaturile, părerile, indicațiile, știrile, etc., pe care le tot citesc peste tot pe paginile astea!

E de-ajuns să vezi titlurile! Bombă! Șoc! Teroare! Incredibil! Miracol! Fenomenal! Senzațional!

Și-am citit:

Cum să slăbești, cum să te îngrași, ce să mănânci, cum să mănânci, când să mănanci, ce să nu mănânci, ce să bei, cum să bei, când să bei, cum să zâmbești și cum să cucerești pe unul de-ai pus ochii pe el, cu ce să te îmbraci, cu ce să nu te îmbraci, când să te îmbraci, când să te dezbraci, cum să întinerești, cum să îmbătrânești, ce să vorbești, cum și cu cine să vorbești, când și cum să adormi, cu cine, ce, când, care, unde, de ce… gaaataaaaaaa! Pâna aici! Refuz să mai înghit toți atotștiutorii ăștia, vorbesc despre ăștia care nu înțeleg că fiecare dintre noi știe ce e mai bine pentru el! Că fiecare dintre noi e unicat și că noi femeile, nu suntem făcute după un șablon. Eu una știu că mi s-a acrit de ei! Deci, dau peste tot dislike!

Îmi rămân doar cinci pagini care merită urmărite. Una e Catchy, desigur. Merită. Si niște bloguri.

Celorlalți le zic:

Lasati-mă fraților să-mi traiesc viața, că dacă mă iau după voi, sunt bolnavă, sunt prea grasă, sunt prea slabă, sunt nebună, o tâmpită care habar nu are ce e cu ea, nu știe să traiască singură, trebuie să-i spui să respire, că dacă nu respiră crapă dracu’ și ea nu știe asta…

Și dacă mai citesc dintr-astea ajung să mă întreb: eu ce să fac cu viața mea? N-ar fi mai bine s-o dau ăstora care știu cum s-o trăiască? Ăstora care le știu pe toate, chiar și ce e mai bine pentru mine? Ăstora care ar fi în stare să-și vândă și mama pentru ceva atenție?  Noooo… ăstora, dislike!

Hai să mai vedem niște bloguri! Dar nu de alea cu sfaturi! De alea care merită un like.

Pe urmă, poate caut un film vechi? Da.  Poate… Tanamera – Lion of Singapore. De revăzut, desigur. Pentru că… merită un mare like!

Și like pentru stilul meu de viață! Pentru că am ales să trăiesc așa cum simt eu! Nu cum „simt” și gândesc alții pentru mine.
Citește în continuare »

Dreptul primei iubiri…

Publicat pe Actualizat pe


privire

În viața fiecareia dintre noi, există cel puțin un moment care ne va marca și urmări pentru tot restul zilelor noastre. Îl conștientizăm sau nu, el există.

Fiecare moment de acest fel, a fost generat de una sau mai multe persoane sau împrejurări. O iubire, un vis, o întâlnire, un sărut, o privire, o întâlnire, o despărțire… ohohooo… și câte altele.

Ne gândim cu nostalgie, cu bucurie, sau cu durere la ele. Sau alungăm gândul cu un gest nervos, ca pe o muscă sâcâitoare. Depinde de natura momentului trăit.

Dar felul în care ne bântuie amintirile contează.

Contează pentru că ele ne-au schimbat personalitatea, viața sau felul de a privi viața și pe cei care ne înconjoară.

Contează pentru ce am fi putut să fim si n-am mai fost…

Iubirea. Trăim în timp, mai multe iubiri. Unele par doar a fi fost iubiri. Altele… una mai mare și mai frumoasă ca alta, credem atunci.

Însa numai una va fi aceea la care vom raporta trăirile de dupa ea. Doar una va fi „unica”, „marea”, „cea mai”. Doar aceasta ne va urmări ca o umbră pașii prin viață și ne va face să cântărim într-una ce avem și să ne întrebăm ce am fi putut avea. Asta dacă nu avem norocul de a o trăi până la capăt. Dacă nu rămânem stăpânele ei.

Și nu-i usor (și nici drept nu-i) să pui mereu în balanță pe CINEVA… cu ALTCINEVA.

Sa gândești: CINEVA ar fi făcut/gândit/spus/ altfel decât… ALTCINEVA.

Pentru că ALTCINEVA –ul din prezent, n-are nici o vină că în viața noastră, înainte, a existat CINEVA.

Si noi ne simțim vinovate pentru asta. Eu una, mă simt vinovată… pentru că orice aș face, CINEVA nu va pleca definitiv, niciodată din sufletul meu. Deși aparent nu mai înseamna nimic, mi-a marcat fară voia mea, fară voia lui și fară o logică pentru mine,  întreaga existență. Doar cu dreptul primului venit.

Sau mai bine zis, cu dreptul marii iubiri

Detest dreptul marii iubiri, care întinde mereu degetul spre mine , forțându-mă să mă întreb mereu: oare… ? 

sursa foto: internet

Ciorapii buclucasi (sau cosmarul cu ochii deschisi)!

Publicat pe Actualizat pe


1a

De la o vreme m-am gandit sa mai merg si pe jos la birou. Ca face bine la sanatate, mi-am zis.

Dimineata, logic, trebuia sa plec mai devreme si tot ce aveam de facut inainte de plecare era acum oarecum mai precipitat (spun trebuia, pentru ca m-am lecuit din ziua cu pricina 🙂 ))) ), totul era in graba, ca nu ma induram sa ma trezesc mai devreme decat inainte, “ca sa nu-mi schimb bioritmul”.

Eeeeeiiii, acu’ incepe povestea, sau dracia, sau nebunia, sau cum sa-i mai zic…

Cum spuneam, trezirea rapida, spalat, aranjat toate alea de-ale noastre femeile, imbracat, cu hainele pregatite cu o seara inainte, pentru ca de regula sunt foarte atenta la ce si cum imbrac, dar in ultimul moment vad ca vremea s-a schimbat peste noapte, nu mai era de rochie, ciorapi si pantofi, asa ca schimb rapid rochia. Cu blugi, bluza, sosete, pantofi sport, arunc din nou un ochi in oglinda si la drum, ca aveam vreo 35 de minute de mers…

Si merg, merg, merg… Cam intuneric afara cand am plecat, dar incepe sa se lumineze. A naibii treaba, imi zic pe drum: ce-o fi avand mai toata lumea asta de-mi zambeste, iar pe unii ii vad cu coada ochiului cum intorc capul dupa mine…

Scot o oglinda din geanta, ma uita in ea:  e ok, imi zic, n-am nimic.  Da’ nici asa de “mandra” n-oi fi azi, ca sa se uite mai toti si toate dupa mine… ma uit in jos la haine, si… iar ok, merg mai departe. Incepea sa se lumineze bine de tot si din ce in ce mai multi se uitau si-mi zambeau. Cu subinteles…

Sa fie asta ziua mea norocoasa? M-am intrebat si eu, ca nu mai stiam ce sa cred!

Ajung in sfarsit la birou. Inainte ajunsese prietena si colega mea de birou care pregatea deja cafeaua.

Ii zambesc laaaarg… Ea, holbeaza ochii la mine, casca gura sa zica ceva dar nu mai reuseste. Un ras nebun, sacadat, cu innecat si cu lacrimi, cu sunete ciudate, n-o lasa sa zica nimic, doar mana intinsa cu aratatorul inspre mine, indica ceva. CE!?!?! Am tipat disperata…

Si incep sa ma uit la mine, in jurul meu, ma rotesc… si simt ca lesin!!! Inima incepe sa-mi bata cu putere, obrajii imi iau foc, biroul se invarte odata cu scaunul care era la doi pasi, dar parea la doi kilometri, ca nu puteam sa ajung la el, si nici aer nu mai aveam!

In timp ce ma roteam, pe langa mine au inceput sa zboare gratios perechea de ciorapi, pe care in graba mea de a ma schimba inainte de a iesi din casa, am aruncat-o peste blugii pregatiti sa inlocuiasca rochia…  Agatati de partea din spate-sus a blugilor, iesind de sub bluza, au dansat in voie, in ritmul pasilor mei si in bataia usoara a vantului, vreme de aproape trei kilometri, in admiratia si zambetele multimii de trecatori…

Mi-era rau…

Prietena mea incerca sa ma consoleze, spunandu-mi ca de multa vreme n-a mai inceput ziua asa de frumos (probabil si trecatorii pe care i-am intalnit, au gandit la fel), dar eu , cosmar  cu ochii deschisi mai mare ca asta, n-am avut si sper sa nu mai am vreodata!

Asa ca… uitati-va bine in oglinda inainte de a iesi din casa… si nu numai din fata. Si spatele-i al nostru! 🙂 ))))

sursa foto: internet