Lună: Decembrie 2015

Puneti-ma la zid!

Publicat pe Actualizat pe


fum

Am inceput sa fumez pe la 20 de ani, cate o tigara la inceput, apoi la diverse ocazii cate trei sau patru…  din curiozitate, din prostie, din dorinta de a fi in “rand cu lumea”, din dorinta de a fi diferita de unii si la fel cu altii… si cine mai stie cate alte motive.

In timp, tigara a devenit parte in viata mea. Intai imi cumparam tigari, dupa care ma gandeam daca mai am bani si pentru paine. Nu conta, important era sa am tigari. Dependenta era atat de puternica, incat nu puteam adormi daca seara ramaneam fara tigari pentru a doua zi…

Ani la rand m-au subjugat, desi recunosc cu mana pe suflet ca detest sa depind de cineva sau ceva.

Tigarile au fost intotdeauna mai tari decat vointa mea. Stiam ca-mi fac rau singura, uram asta, dar iubeam tigarile, iar iubirea pentru ele era mai puternica decat ura pentru raul ce mi-l daruiam singura.

Tigarile imi aduceau linistea, pretextul pentru o pauza… si satisfactia fizica si psihica pe care un nefumator nu le-ar intelege niciodata.

Si totusi, mi-am spus intr-o zi ca voi renunta. Mi-am fixat o data, m-am pregatit psihic vreo patru luni pentru data aceea, care inevitabil a venit.

Imi aduc aminte cum in seara aceea, m-am culcat pe la ora 22, am adormit, iar la ora 23.53 m-am trezit brusc cu gandul ca venise ziua cand m-am lasat de fumat, ca nu mai fumez! M-am uitat la ceas si mi-am spus: mai am timp de o tigara! Si am avut, la 23.59 am tras ultimul fum. Ultimul fum pentru… un an si cinci luni!

Perioada asta a fost cosmarul vietii mele. Nu pentru ca mi-ar fi trebuit sa fumez. Nu… M-am lasat foarte usor de fumat. Doua sau trei zile a fost mai greu, pe urma ma  uitam la cei care fumau in jurul meu cu indiferenta. Nu-i judecam, nici macar pentru faptul ca fumau langa mine… desi stiau ca tocmai ce am renuntat. Era alegerea mea sa stau langa ei, nici nu aveam cum altfel, faceau parte din viata mea.

Dar, spectacolul de-abia acum incepe. Au venit pe rand, la vreo doua trei luni de la renuntarea la tigara. Am inceput sa am tot felul de stari de rau. Inexplicabile si pentru mine si pentru medici. Ajungeam cam de doua ori pe saptamana la Urgenta, cu limba amortita, cu mainile si picioarele inghetate si amortite, cu senzatia ca nu mai pot inghiti, cu o alta senzatie mai cumplita, ca nu mai am nevoie sa respir si ca o sa ma sufoc.

La Urgenta, un calciu si un diazepam intravenos, doua ore intinsa pe un pat sub supraveghere si apoi, acasa! Cu tot cu spaima ca oricand pot sa ma intorc la spital. Cosmar!

Nu mai cautam compania colegilor, a prietenilor. Imi era mintea doar la “cand o sa mi se raceasca mainile si o sa-mi amorteasca limba”!

Si tot in cateva luni, a mai aparut o problema: in fiecare zi descopeream alte haine care nu ma mai incapeau. De la 59 de kg, in sapte luni, aveam 72, iar dupa un am si cinci luni, aveam 82! Eram un tanc! 1.72 m si 82 de kg. Depresia se instalase comod in toata fiinta mea.

Da-i cu medicamente, da-i cu ceaiuri, plasturi, leacuri babesti… nimic nu functiona. Si nu! Nu mancam mai mult, nu mancam nici dulciuri, niciodata n-am mancat dulciuri. Am inceput sa fac foame crunta inca de cand am vazut ca am ajuns la 65 de kg.  O foame de vedeam stele si ma tineam de pereti de lesinata ce eram. Un tanc lesinat, asta eram. Nici un medic pe care l-am consultat nu mi-a dat o solutie, nici pentru psihic, nici pentru fizic. O solutie care sa functioneze, zic. Ca altfel aveam o sacosa cu medicamente.

Intr-o zi am aruncat toate medicamentele in cosul de gunoi, am luat punga, am dus-o la pubela, dupa care m-am indreptat grabita spre benzinaria de alaturi si mi-am luat doua pachete de tigari. Desi pachetul inceput cand m-am lasat de fumat, era in casa. Nu putusem niciodata sa-l arunc.

Greu m-am reapucat de fumat, cu ameteli, cu strambaturi pentru gust neplacut… dar am insistat. Intr-o saptamana eram iarasi fumatoare. In sapte luni, aveam 62 de kg, pastille n-am mai inghitit decat daca am fost racita… Si totusi urasc blestematele de tigari! Au fost mai tari decat mine afurisitele, iar eu trebuie sa recunosc ca sunt sclava lor iar ele sunt singurul meu stapan! Si acum, puneti-ma la zid!

Si eu am fost cuminte

Publicat pe Actualizat pe


copil

Am fost undeva la tara, intr-un sat indepartat, in cautare de produse “eco” pentru sarbatorile ce stau sa vina.

Dar nu asta vreau sa va spun. La plecare, in fata portii, langa masina mea statea un baietel. Imbracat vai de el, cu niste haine de imprumut, ale fratilor mai mari probabil. Ghetutele scalciate, desfacute la varf, lasau sa se vada niste degetele invinetite de frig…

Nu puteam sa-mi iau privirea de la el si nici el de la mine. Il intreb: cum te cheama?

Atat i-a trebuit! Si a inceput: pe mine ma cheama Andrei, am patru ani si merg la gradinita. Am fost cuminte tot anul, da’ mama zice ca Mos Craciun n-o sa vina pe la noi, ca stam departe si el nu stie unde, numai la oras ajunge. Da’ copiii la gradinita spun ca vine si pe la noi, da’ numai la copiii care au fost cuminti. Tu esti de la oras? Da, ii raspund. Poti sa-i spui ca si eu am fost cuminte? Vorbea asa de precipitat si usor „rr – it” ca abia reuseam sa urmaresc tot ce spune. Ochii mari ma priveau cu atata speranta… Mi-au dat lacrimile si-mi era teama ca n-o sa pot sa le stapanesc. I-am spus ca n-am cum sa il vad pe Mos, dar stiu unde sa-i trimit o scrisoare. Si i-am promis ca anul asta si la anul si in fiecare an, Mos Craciun va sti si de el. I s-a luminat fetisoara si privirea i-a devenit calda si curioasa.

L-am intrebat ce si-ar dori de la Mos. Dupa ce mi-a insirat niste lucruri pe care altii n-ar da doi bani, a incheiat cu… “si niste lemne de foc pentru mama”. Apoi a luat-o la fuga spre casa, strigand cat il tineau plamanii lui micuti: „mama, mama…” pana nu l-am mai auzit. Offff viata…

L-am intrebat pe gospodarul la care fusesem si care asistate la intalnirea mea cu Andrei, cate ceva despre familia micutului si cum ii pot gasi, dupa care am plecat fericita ca anul asta pot sa fiu Mos Craciun.

Da. Anul asta o sa fiu Mos Craciun! Lista facuta  e gata, s-a concretizat. Si nu stiu daca Mosul a mai dus si lemne de foc pana acum, dar anul asta deja a dus. Urmeaza sa merg eu la Andrei si sa-i spun ca Mosul nu are timp sa ajunga, dar m-a trimis pe mine in locul lui. Imi creste sufletul gandindu-ma care va fi reactia lui, cand o sa vada ca l-am gasit pe Mos Craciun.

Ma tot intreb, cate mii sau poate zeci de mii de copii il asteapta pe Mosul, care nu ajunge la ei pentru ca …“stau prea departe”, sau pentru ca “el nu stie unde stau ei”,  chiar daca… si ei au fost cuminti.

 

sursa foto: internet

Iarta-ma iarna

Publicat pe Actualizat pe


p11

Nu-mi place iarna. Poate pentru ca e frig? Sau poate pentru ca iarna ucide tot ce e verde, viu, frumos?  Ucide frunzele, ucide florile, ucide gazele, ucide iarba prin care imi place atat de mult sa merg desculta… ucide fluturii, alunga pasarile cu tot cu cantecul lor, imi ia cantecul greierilor pe care ii ascult in fiecare vara intrand pana in camera mea, insotindu-mi somnul si visurile. Doamne, cat iubesc greierii, desi niciodata n-am vazut macar unul in realitate. Iarna mi-i fura. Ma lasa goala de bucurii… Iarna imi fura caldura, soarele, cheful de viata. Ma trezesc in fiecare dimineata doar pentru ca trebuie, fara bucurie.

Tot iarna mi-a adus si frigul din suflet, luandu-mi intr-o singura zi marea dragoste. O singura zi i-a trebuit. Poate de atunci n-am mai iubit-o. Mereu am intrebat-o: DE CE?

Nu mi-a raspuns niciodata. Poate ca nu avea ce sa-mi raspunda…

Iarta-ma iarna, dar nu pot sa te iubesc. Ia-ti zapezile de pe sufletul meu si du-te…  Tu imi iei tot ce ma bucura si-mi face zilele frumoase. Nu pot sa te iubesc, ai frumusetea ta, dar pe mine ma lasi rece… desi esti anotimpul in care m-am nascut. Poate si faptul ca de cate ori vii, stiu ca-mi mai furi un an… Uite, vezi? Mereu gasesti ceva sa-mi furi. Nu pot sa te iubesc. Ia-ti frumusetea de gheata si du-te… iertandu-ma!

 

sursa foto: internet