Lună: Septembrie 2015

Ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa primesti…

Publicat pe Actualizat pe


p8

Sunt o bucata ciudata de suflet, cladita de viata sub cer…

Luni la rand, poate ani, iti doresti cu disperare ceva. Un loc de munca nou, in cazul meu. Si vine vremea cand strigi: “Yeees! Am reusit!” Fara sa stii cu adevarat ce te asteapta…

Pentru ca abia dupa incepe “spectacolul”, iar tu ajungi incet – incet, sa-ti blestemi zilele. Ca-i greu al naibii sa impaci si capra si varza.

Asta mi s-a intamplat mie. Mi-am dorit, am primit! Aproape trei ani mi-am dorit cu ardoare postul pe care acum il am! Mi  se parea ca ar fi raiul pe pamant…

Acum, dupa alti trei ani, zic: asta-i iadul pe pamant!

Atunci, dupa concurs, cand am aflat ca l-am castigat, am zis ca mi-a pus Dumnezeu mana in cap, ca sunt cea mai norocoasa, cea mai… tare din parcare. Si ce mandra eram…

Apoi au inceput schimbarile. Pentru ca din afara lucrurile se vad intotdeauna altfel decat din miezul lor… cel putin din locul caldut si linistit din care plecasem, se vedea altfel.

Noul post a atras dupa el o adevarata avalansa de schimbari in viata mea. Incepand cu cele de la locul de munca, care a adus cu el atatea responsabilitati – toate dotate cu o doza stress considerabila. Nu luasem in calcul toate astea, sau cel putin nu la modul atat de serios cum se prezentau de fapt.

Apoi acasa… Am ajuns sa nu prea mai stiu ce face familia mea, ce mananca, cand pleaca, cand vin, cand au probleme, cand isi doresc ceva… Stiu doar asa, pe fuga. Si-mi spun: le rezolva ei…

Inainte stateam cu fiica-mea tot timpul meu liber, timp pe care acum nu-l mai am. Cand ma prinde draga de ea intr-o seara de week-end mai putin obosita si fara dosarele carate de la birou, stie ca poate vorbi si eu o aud… Deci profita de fiecare secunda, iar mintea mea in cautare informatii legate de ea, zbarnaie asimiland fiecare cuvant pe care-l rosteste. Ca de… e varsta cand are atata nevoie de mine, iar eu am atata nevoie sa stiu ce gandeste, ce face, ce vrea… Si uite-asa ne prinde ora trei sau patru dimineata, incercand sa recuperam.

Pana si bietul patruped, membru marcant de altfel al familiei noastre, pe care eu aproape ca nu mai am timp sa-l vad, asista la discutiile astea rare, mirat si el probabil ca in casa asta se mai sta si la “taclale”…

In momentele alea stau si ma intreb: se merita? Si nu stiu sa-mi raspund.

Tot ce-mi pot spune, cu un fel de resemnare, este: “ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa primesti.” Si culmea e, ca dupa ce primesti, ai putea sa zici ca viata te-a plesnit. Iar daca viata iti da o palma, te-nvarti in loc de ti se pare ca nu te mai opresti… iar in rarele momente cand te opresti, te-ntrebi cine esti. Asta simt eu…

Potopul si ceasul cu cadran visiniu si ace aurii

Publicat pe Actualizat pe


images (3)

După fiecare serbare de sfârșit de an școlar, drept răsplată pentru coronița câștigată, primeam de la parinții mei un cadou. Întotdeauna ceva care “să-mi folosească”. De cele mai multe ori au fost carți. În clasa a III- a însă, am primit un ceas de mână. Frumos ceas, cu cadran vișiniu și ace aurii.

Doaaaaamne, ce mândră am mai fost. Și cât il iubeam, cu greu mă stăpâneam să nu stau cu mâna pe sus și să strig “lumeeeeee… ia te uită ce am eu”!

Așteptam sfârșitul anului școlar ca pe o sărbătoare. Singura sărbătoare cu cadou, că alte cadouri nu primeam. Nici de ziua mea. Târziu am aflat că zilele de naștere se sărbătoresc. Și că primești cadouri de ziua ta. Eram la liceu deja, când cu mirare am aflat asta.

Dar ceasul acela, nici azi nu l-am uitat.

Vacanțele le petreceam la țară, la bunica. Împreună cu verii și verișoarele mele, făceam tot felul de năzbâtii. Era cu adevărat bucurie pe atunci, vacanța.

Pe una, cea din clasa a IV-a spre a V-a, n-am s-o uit niciodată. E vacanța din care am ieșit cu mândria șifonata rău. Și fără ceas.

Ținusem neapărat într-o zi, să merg cu unul din verii mei, undeva pe un deal, cu vitele la păscut. Cred ca erau vreo cinci sau șase vaci, fiecare cu vițelul ei. Vărul meu, Gicu, era mai mare cu șase ani decât mine și cred că nu prea mă suferea pe atunci, mai ales că el nu avea ceas. Și nu scăpa nici o ocazie să râdă de mine. M-a alergat dupa vacile alea toată ziua, de mi-au ieșit ochii, ca să nu-mi mai doresc niciodată să mă țin după el. M-a speriat cu povești cu șerpi uriași, șopârle, lupi, vulpi și urși, toate mâncătoare sau răpitoare de oameni, dar mai ales de fetițe, că luni la rând am avut coșmaruri cumplite legate de poveștile lui, din ziua aceea.

Însa grozăvia care avea să mă lase fără ceasul care mă făcea să mă simt cea mai tare, abia după asta avea să urmeze…

Mai spre seară, aproape de ora cinci, niște nori negri, grei și foarte aproape de pământ, s-au adunat dintr-o dată pe cer. Gicu zice: hai sa adunam vacile si sa plecam, ca vine potopu!.

Potopul!!! Știam de la bunica, că potopul însemnă sfârșitul lumii! O groază pe care nici acum nu pot să o descriu a pus stăpânire pe mine. Tremuram din toate încheieturile, așteptând ca vorbele lui Gicu să se adeverească dintr-un moment în altul. Adunasem vitele și le alergam bezmetică în drumul spre casă. Dar casa era departe, să tot fi fost vreo trei sau patru kilometri… și nu drum drept, acum coboram, coboram mai mult pe fund, că în picioare nu mai puteam să merg pentru ca ploaia făcuse din drumul uscat pe care venisem, un fel de derdeluș, “mergeam” când pe fund, când pe burtă, când pe spate, când cu capul înainte, când cu picioarele înainte, de nu mai știam de mine.

Pe Gicu îl mai auzeam din când în când râzând și strigându-mi că până aici mi-a fost. Eram îngrozită, ce să mai zic… da’ de plâns, nu plângeam! Tuna, fulgera, trăznea și ploua, așa cum nu mai văzusem niciodată, deci n-aveam nici o îndoială că m-ar fi mințit în legătură cu potopul, așa că făceam tot ce puteam să mă tin de el și potopul să mă prindă acasă la bunica, sau cât mai aproape de casă…

În timp ce eu mă luptam cu noroiul, cu ridicatul și căzutul la loc, cu alunecatul în diverse poziții, dar care toate mă aduceau mai aproape de casă, îl aud strigând spre mine: vezi că luna trecută, un om a murit trăznit, avea un ceas la mână și ceasul a atras trăznetul pe el, că metalul atrage trăznetul, știai?

Nu i-am răspuns. Da’ viteza cu care am desfăcut ceasul de la mână mă uimește și acum. Cred că într-o secundă vedeam ceasul zburând lung și aterizând într-o urmă de copită plină cu mocirla care se scurgea de pe dealuri odată cu noi! Aceea e ultima imagine pe care o mai am în minte, legată de ceasul de mână, care era mândria mea…

Când eram aproape de casă, ploaia s-a oprit, norii s-au împrăștiat și au făcut iarăși loc soarelui pe cer.

Eu arătam ca un purcel tăvălit prin noroi. Gicu râdea cu gura pâna la urechi, văzuse că nu mai am ceasul la mâna…

Pe fața mea, doar doua urme albe se vedeau. Porneau de sub ochi, prin noroiul care mi se scurgea din păr, oprindu-se undeva spre baza gâtului.

Era drumul lacrimilor cu care îmi îngropasem ceasul cu cadran vișiniu și ace aurii…

sursa foto: internet