Lună: Ianuarie 2016

De azi pana ieri?

Publicat pe Actualizat pe


maini

De azi pana ieri?!

Au trecut 15 ani de cand s-au cunoscut si vreo 11 de cand s-au casatorit. Sunt inca tineri. Se iubesc, asa pretind si asa se si vede privind din exteriorul casniciei lor. Si se inteleg foarte bine. Par cuplul perfect, cred ca sunt chiar invidiati de unii, admirati de altii… Sunt iubiti in grupul lor din cate vad. Par inseparabili, au mereu replica la ei, se completeaza perfect unul pe celalalt in conversatii, au aceleasi gusturi in orice, jocuri, calatorii, muzica, plimbari in doi sau in grup, sporturi si toate alea de ne umplu zilele si existenta. Nu vorbesc  insa  niciodata despre ei, zambesc doar privindu-se misterios, cand vine vorba despre viata lor. Par ciudati, si aveam sa aflu chiar de la ea intr-un acces de sinceritate, ca chiar sunt ciudati. Sau, ma rog, ciudati mi se par mie, imi zice. Nu si ei.

Sunt cativa ani de cand sub diverse pretexte, (si ei chiar cred sau vor sa creada in ele), nu mai dorm impreuna. Fiecare e cu camera lui. Prima care a dat bir cu fugitii a fost ea, sub pretextul ca el sforaie…  A avut apoi mustrari de constiinta si a revenit in patul conjugal. Doar ca sa constate in scurt timp, ca de data asta a cautat el un pretext sa dea bir cu fugitii, vezi bine, el se uita noaptea la tv., si stie ca ea nu poate dormi decat in liniste si fara lumina… ceea ce era adevarat, asa ca ea a luat-o de buna. Deci s-a mutat in camera alaturata. El, de data asta.

S-au invatat asa. Fiecare cu camera lui, cu tabieturile lui de dimineata si seara. Si au o viata minunata, imi zice.

Dar week end-urile… Eeeei, aici lucrurile se schimba si devin usor comice. La fiecare sfarsit de saptamana aproape, se pleaca in gasca cu prietenii, la munte, la mare, dupa caz. Aici nu mai au ce face. Cum sa explice prietenilor ca vor doua camere??? Nicicum! Deci sunt nevoiti sa imparta o singura camera. Situatia era tragicomica la inceput, stingheri   amandoi, pana cand ea a gasit solutia. Pleaca intotdeauna inaintea lui in camera, el mai ramane cu baietii, iar cand ajunge el in camera, ea deja “doarme”. Iar dimineata e prima care se trezeste din tot grupul. Cand pleaca ea in camera la culcare, toti striga: dimineata gasim cafeaua facuta? Se stie, le raspunde invariabil…

Am intrebat-o de ce nu lamuresc situatia asta? Care situatie? mi-a raspuns razand cu gura pana la urechi. O privesc de parca m-ar fi lovit trenul si inca mai traiesc si nici nu ma doare nimic… De azi pana ieri nu s-a schimbat nimic, totul e la fel,  si-a continuat raspunsul la intrebarea mea.

De azi pana ieri?!! Ce naibii o fi insemnand asta, ma intreb si acum… si-mi spun ca mare e lumea si fara limite sunt ciudateniile ei… iar eu mai am muuulte de invatat si de inteles.

 

sursa goto: internet

Tot raul spre bine

Publicat pe Actualizat pe


 

tren1

Se uită la numărul de pe scaun, la biletul din mână, apoi își urcă geanata sus, pe suportul de bagaje și se așează pe scaunul de alături. Trenul se pune în mișcare.

Mă studiază preț de câteva secunde, după care mă întreabă direct, de ce circul cu trenul. Îi răspund surprinsă că nu-mi place să conduc, n-am ce mă face pe rutele unde nu sunt trenuri sau prin oraș, în rest, prefer trenul. Iar ea îmi spune fără s-o întreb, că ei îi place să călătorească cu trenul, cunoaște oameni noi, află povești pe care altfel nu le-ar afla nciodată…

Apoi… cum eu nu prea mă dau în vânt după conversații cu străinii, începe ea sa povestească.

Povești de dinaintea revoluției, cum s-a răsturnat scara valorilor… si de la una la alta începe să vorbească desprea ea.

Foarte degajată își începe povestea cu…

Înainte de revoluție se intra greu la facultate, nu ca azi, când numai cine nu vrea, nu face o facultate. Atunci, doar cei cu adevărat buni făceau o facultate.

Că ea n-a intrat din primul an, dar la a doua încercare în ‘85 a intrat a doua pe lista. Face o pauză și continuă. A muncit mult, crede că în anul acela de după șutul primit, mai mult a stat trează, că n-a dormit nici jumătate din cât ar fi avut nevoie organismul ei , ajunsese o umbră, învațase “pe brânci”, uita adeseori să mănânce, să bea apă, să mai facă mișcare și visa aproape ori de câte ori adormea, că a dat iarași examenul și că este iarași prima sub linie…

Își cere scuze și-mi spune că vrea să fumeze o țigară (suntem in tren!) și eu casc ochii mari și ridic fără să vreau sprâncenele. Râde. La toaleta, îmi spune. Și eu sunt fumătoare, dar n-am curaj, nici măcar la toaletă…

Se ridică și mă uimește eleganța, grația și feminitatea pe care le împrastie. E înaltă, suplă, îmi spun că prea suplă pentru vârsta pe o calculez repede în gând, îmbrăcată într-o ie albă brodată cu un bej discret, un pantalon bej mulat pe corpul perfect și pantofi sport tot bej. Iar fața ei are ceva copilăresc, parcă e pusă pe șotii și gata sa izbucnească in râs. Normal, doar merge sa facă un lucru interzis. Interesant personaj, îmi zic.

Mă uit la ea mai cu atenție privind-o din spate acum, pare o pustoaica. E o femeie foarte frumoasă, cu siguranța că la 20 de ani făcea ravagii printre băieți.

Se întoarce și o pot vedea și din față. Chiar că e frumoasă. Categoric, femeia asta nu pare că ar avea nici 40 de ani. Eu am calculat că ar fi undeva în jurul a 50, dacă a intrat la facultate în ’85.

Încet, reîncepe să-mi povestească. Voia sa fie profesoară de franceză. Și poate asta ar fi fost, dacă după trei ani n-ar fi trebuit să fugă din propria-i viată. Din cei trei ani, doi au fost o adevărată încercare, din care a învațat multe. Dar nu-i regretă.

În anul înatâi de facultate, a mers la un concert de jazz cu colegii. De pe scenă, unul dintre instrumentiști, nu și-a mai dezlipit ochii de pe ea, de cum a intrat în sală. Înainte de finalul concertului, s-a strecurat afară împreună cu una dintre colege, tocmai spre a evita o eventuală încercare da a fi abordată de respectivul. Degeaba însa. Când a ajuns afară, el a ajuns-o din urmă. Lăsase scena și ieșise după ea. Într-un final, mai mult pentru a scăpa de insisțentele lui, a acceptat o întâlnire, care urma să aibă loc peste câteva zile. La care nu s-a dus.

A doua zi după ce ar fi trebuit să se întâlnească cu el, la ieșirea de la cursuri, o astepta el, cel care avea să-i devină două luni mai târziu, soț! Prin șantaj sentimental, zice. Nu l-a iubit, nu crede nici măcar că i-a plăcut de el. Dar ea avea 20 de ani, iar el avea aproape 40 și multă experiență de viața. Așa că lui nu i-a fost foarte greu să o amețească pâna să ajungă la starea civilă, că nuntă n-au făcut. Părinții ei nici nu voiau să audă de el.

El era un personaj cunoscut în lumea jazz-ului, pe lângă faptul că era foarte apreciat, se spuneau „multe” despre el. Următorii doi ani, au fost de-a dreptul bulversanți. O iubea cu un fel de disperare, poate că experiența lui în materie de femei îi spunea că ea nu-l iubește, și frica de a o pierde, făcuse din el un om posesiv, gelos, de o gelozie bolnavă. O ducea la facultate, o lua de la facultate. Când trebuia să plece în turnee, era turbat. Pâna a gasit soluția. Ea a trebuit să îl însoțească prin țară. Așa că a început să lipsească de la cursuri, altfel scadalurile deveneau de pomină. Trebuia să o știe mereu lânga el. Îi spunea că nu are nevoie de o facultate, că nu e nevoie ca ea să muncească. A cunoscut în perioada aceea marile personalități ale jazz-ului românesc, ba chiar și pe unii din străinătate care veneau la rarele festivaluri de la noi.

Spre sfârșitul anului trei de facultate, prin martie, el a trebuit să plece într-un turneu în Germania. N-avea cum să o ia și pe ea. Nu era voie să iasă din țară însoțit de familie. Riscul de a nu se mai întoarce era prea mare, așa se considera pe atunci.

Iar ea atât a așteptat. Până s-a întors el, ea se mutase din oraș, renunțase la facultate și nu a mers într-un oraș centru universitar, de teamă că ar putea-o găsi. Omul,  era obsedat de ea. I-a terorizat doi ani pe părinții ei, să-i spună unde este.

A reușit să divorțeze după mai bine de trei ani de la fuga de lânga bărbatul acela. Făcuse 26 de ani când s-a încheiat povestea asta nebună. Dar a scăpat. El a plecat în străinătate definitiv.

In ’91 a intrat iarași la facultate, de data asta în alt centru universitar, din prima dar și la un alt profil. Nu se mai vedea profesoară. Își dorea să studieze psihologia. Poate și datorită lui. Voia să învete să cunoască oamenii, cu toate fețele pe care ei le pot avea, și-mi spune că fiecare om, fie că vrea sau nu, are mai multe fețe. Una cu mine, alta cu tine, alta cu ea, alta cu cei de acasă, alta cu colegii… alta cu persoanele pe care nu le cunoaște. Apoi, la fel de brusc cum a început povestea asta, trece la urmatoarea. S-a căasatorit a doua oară cand avea 32 de ani. După patru ani a născut o fetita si după încă doi ani divorța din nou. Soțul ei, coleg de breaslă, se îndrăgostise de prietena prietenei ei.

Îi spun că eu mă apropii de destinație. Face doar o scurta constatare. Nu sunteți prea comunicativă cu oamenii pe care nu-i cunoașteți. Da… nu… reușesc să îngaim… Eu mi-am învins frica de oameni, de prejudecati, de necunoscut, a continuat. De multe ori m-am gândit că “tot răul spre bine”, nu e o vorbă spusă în vânt. La mine a funcționat. Zâmbește iarași larg și-mi spune că bucuria vine din noi, din puterea gândului nostru. Un tren pierdut sau unul în care te-ai urcat din greșeala, nu-i un capăt de țara, mai devreme sau mai târziu vine altul. Întotdeauna.

Cobor gândindu-mă la femeia asta uimitoare, la puterea cu care a înfruntat viața. Și-mi amintesc că nici măcar nu știu cum o cheamă. Mă uit înapoi, trenul se pusese în mișcare. De la geamul compartimentului unde stătusem aproape cinci ore, o hârtie împăturită a început să zboare haotic. Mă uitam cu părere de rău cum se pierde purtată de curenți printre oameni și vagoanele care veneau pe linia paralela. Iar de la geamul care se îndeparta, mâna fina flutura ușor spre mine…

Așa a fost să fie, să nu știu nici măcar cum o cheamă. Când mi-amintesc de ea, îi spun cu drag, Străina.

Intr-o zi, poate voi reveni si cu alte povesti si lectii de viata pe care le-am invatat de la ea…

 

sursa foto: internet

Cenusa iubirii

Publicat pe Actualizat pe


139

      (continuare la „Doua tristeti. Sau trei. Si o promisiune.”)

Era concentrata “ca o supa” pentru convalescenti, gandurile ii zburau de la un magazin la altul in cautarea rochiei perfecte pentru petrecerea la care urma sa mearga in week-end. Mai erau cateva zile si ea nu reusea sa se hotarasca ce vrea sa poarte in seara respectiva, cand brusc a simtit nevoia acuta sa priveasca intr-o anumita directie. Ca un magnet o atragea locul acela. N-a vazut nimic deosebit la inceput. Oameni… Apoi privirile li s-au intalnit  nauce si pret de cateva secunde, totul in jur a disparut in afara de ochii lor . Dupa cati ani? s-a intrebat cu o voce pierita. Nu mai conta…

A intrat zapacita in primul magazin vazut in cale, a probat, a achitat si dusa spre casa a fost. Nu mai conta ce urma sa imbrace, dar s-a dovedit a fi o alegere foarte inspirata. Acasa a realizat ca rochia cumparata, era culoarea lui preferata, cenusa de trandafiri…

Sambata, la petrecere, lume multa, multi cunoscuti, mult mai multi necunoscuti, si in toata invalmaseala aceea, are iarasi sentimentul acela ca cineva o priveste insistent…

La doua mese departare, el. Cel de acum cati ani, cate luni si cate zile? ea le stia… el?

Incepe sa se foiasca pe scaun si sa nu-si mai gaseasca locul si cuvintele. Privirea ii zboara oricat incearca s-o stapaneasca, inspre el. Ii vine sa-i strige: ia-ti ochii de pe mine! Dar nu poate. Si asa cei de la masa au sesizat ca ceva nu e in regula cu ea. Le zice ca n-are nimic. Zambeste fortat de o dor obrajii si incearca sa ia parte la conversatie…dar nu tine.

O lasa balta. Le zice ca a inceput sa o doara capul, dar ca o sa-i treaca. Cum nu-i”trecea”, mult n-a mai stat. A plecat.

Luni, merge la birou ca in orice zi, ca si cum nimic nu s-a intamplat. Cei care fusesera la petrecere ii povestesc care mai de care, de toate, amestecat, ca nu mai intelege nimic, singurul lucru pe care l-a inteles clar, e ca dupa plecarea ei, la masa respectiva “s-au lipit” inca trei persoane de la o alta masa. Doi barbati si o femeie. Haioase persoanele i se spune. <Un tip parea foarte interesat de tine, ii zice o colega. M-a intrebat „cine e tipa care a plecat”, si apoi unde lucrezi, de cand, ce faci, care e viata ta intr-un cuvant>.

Cititi continuarea aici

sursa foto: internet