Lună: Octombrie 2016

Suntem unice, domnilor!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


fata1

Suntem unice. Eu nu pot fi ca altă femeie, și nici o altă femeie nu poate fi ca mine. Degeaba încearca unul sau altul să generalizeze femeia. Fiecare dintre noi este unică. Nicăieri, niciodată, nici psihic, nici moral, nici fizic, nu există o alta ca mine, sau ca tine, oricine ai fi. Ești unică, femeie.

Nici clone dacă am avea, nu s-ar putea spune că nu suntem unice. Am fi identice cu clona doar din punct de vedere fizic. Atât.

Suntem un amalgam de caracteristici, care dă un farmec aparte fiecareia dintre noi.

Fiecare femeie are modul ei de a gândi, de a acționa, de a zâmbi, de a râde, de a plânge, de a face față provocărilor pe care le primește de la viață pe bandă rulantă.

Unii încearcă să ne împartă pe categorii. Alții ne generalizează.

 De curând, la o petrecere, am auzit un domn vorbind cu un altul: am cunoscut multe femei la viața mea… toate sunt la fel, toate vor să domine, dar toate sunt dependente noi, toate ne vor doar banii, toate sunt bârfitoare, rele, ipocrite, egoiste, cu ochii dupa bărbați, etc., deși privirea celui care vorbea, dezbrăca pe rând fiecare femeie din raza lui vizuală. Și m-am abținut cu greu să nu-i arunc în față „gânditorului” și răutăciosului ce facea afirmațiile astea, că are mintea cât o nucă și că spre deosebire de el, cele mai multe dintre noi femeile, avem mintea în cutia craniană și nu în pantaloni (chiar daca îi purtăm).

Eu nu generalizez pentru bărbați. Nu toți gândesc chiar așa, însa de multe ori am surprins fără să vreau discuții de genul acesta, între bărbați de la care nu m-aș fi așteptat  să gândească așa.

De înțeles, n-or să înțeleagă niciodată cu adevărat femeia și modul ei de a gândi și acționa. Pentru că suntem mult mai complexe decat ei. Pentru că noi știm să vedem toate culorile minunate ale lumii, nu doar alb, negru sau gri. Pentru că sufletul nostru e un curcubeu de trăiri și sentimente. Pentru că știm să iubim, să ne bucurăm chiar și pentru alții, să suferim, să iertăm și să luptăm atat de mult.

Suntem unice în complexitatea noastră, domnilor! Din toate punctele de vedere. N-o să înțelegeți nicicum împletitura de sensibilitate, tandrețe, bucurie , tristețe, inteligență, naivitate, forță de a ne ridica singure când se întamplă să ne împiedicăm și să cădem, duritate, romantism, ironie, umor, independența de care avem nevoie și pe care ne-o luăm cu forța când e nevoie, vulnerabilitate, altruism, ambiție, dorințele și visele care ne conduc prin viață.

E prea mult pentru voi, cei care vedeți în femeie, doar o femeie. Adică fund, sâni și acel “toate sunt la fel”, pe care, iertată să fiu, de la voi barbații l-am auzit.

Citeste continuarea pe  Catchy

sursa foto: internet

Anunțuri

Daca

Imagine Publicat pe Actualizat pe


cropped-cropped-dscn041712.jpg

Daca m-ai iubit,
M-ai iertat,
Intr-un timp intreg si inalt,
Rasucit spre marea mirare
A varstei noastre dintai.
Sufletul nostru atunci se zbatea,
Migrand spre orizonturi si pace.
Era timpul copil, de vise-nflorat,
In care se crede, se plange se tace…
Daca m-ai iertat,
M-ai iubit,
Intr-un timp cenusiu, de doruri uscat,
Timp fara margini si joc,
Cu durere si frica-mbracat.
Orb printre vise, sufletul nostru trecea,
Sagetand inspre-a iernii varsta saraca…
Era timp tarziu, cumpanit in iertare,
In care se tace… se tace… se tace…
Daca m-ai iubit,
M-ai iertat…Ilie Dan, Cumpana gandului, 1981

foto:  by Liana

Jumatatea ranita

Imagine Publicat pe Actualizat pe


p46

Sa ma topesc,

Sa ma strecor in tine, dar nu ca zapada,

nici ca o lacrima,

ci ca otrava,

Sa ma raspandesc in sangele tau.

Incet, incet, sa-ti pierzi amintirile,

sa vorbesti cu glasul meu si sa umbli

cu mersul meu.

Imbatat de mine, eu sa fiu sangele tau.

Si, cand in sfarsit ma vei fi primit, 

speriata de atata risipa,

sa ma desprind ram prea greu,

lasandu-te sa fii o jumatate ranita.

                        Poezie scrisa de Silvia Patrascanu

sursa foto: internet

Mereu pe locul doi… amanta!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


Acum vreo doi sau trei ani, doi dintre colegii mei de la serviciu, una bucată femeie și una bucată bărbat, s-au ‘cuplat’. Amândoi căsătoriți. Amândoi cu copii, el doi, ea unul, cam de aceeași vârstă și copiii lor, cam de aceeași vârstă și ei.

Destul de repede, noi ceilalți, am înțeles ce se întâmplă, pentru că, contrar așteptărilor în astfel de situații, nu prea se străduiau să se ascundă. Era, ca să zic așa, destul de la vedere povestea. Toți se minunau, se făceau glume pe la colțuri… de, ca oamenii, era un subiect de bârfă, de distracție. Periculos subiect. Știam cu toții de diversele lui aventuri, dar să ai o aventură la serviciu???

cine

Atunci mă bântuia gândul să stau de vorba cu ea. Era nouă în colectiv și nu eram chiar prietene, dar ne înțelegeam bine. Pe urmă, m-am gândit: dacă fata asta mă întreabă ce am eu cu viață ei? Nuuu… Stai liniștită, mi-am zis. Cine sunt eu să dau lecții de morală sau sfaturi, sau mai știu eu ce. Sunt oameni în toată firea, știu exact ce fac. Deci, n-are nici un rost… și mi-am văzut de treabă. De treabă și-au văzut și ei. Relația evolua… Auzeam diverse lucruri, că soția lui ar fi aflat, că ar fi luat-o la intrebari… Dar pentru ea era un fel de “câinii latră, ursul trece”. N-am comentat niciodată relația asta, în niciun fel, nici cu colegii și nici acasa…

Colega mea era pe zi ce trecea mai înfloritoare, radia bucurie. Cam un an a durat povestea asta. Poate ceva mai bine de un an. Lumea se cam plictisise, rar se mai făcea vreo glumă de genul ‘ne vedem și noi mai pe seară?’, la care se răspundea invariabil ‘mai întrebi? zi-mi doar unde’. Intrase în normal povestea.

Apoi am simțit iarăși cu toții că s-a cam terminat. Pentru el. Ea… a continuat să fie foarte cochetă, să-l urmărească din priviri, încă aproape un an… degeaba. Bucuria îi dispăruse. Atenția lui se îndrepta acum spre o altă colegă, iarăși ultima venită printre noi. Și mai tânără. Și mai frumoasă, ca tacâmul să fie complet. Doar că puștoaică frumoasă i-a taiat-o direct:‘Stai departe de mine, că altfel dau dracii în tine!’ Clar și răspicat! Și de față cu toți cei care s-au întâmplat să fie acolo.

Atunci am râs de ne-am strâmbat. Toți am râs. Mai puțin fosta. Care s-a albit la față. Poate pentru că ea n-a fost în stare să-l pună la punct așa, m-am gândit. Dar nuuu… ea, abia atunci a înțeles ceea ce noi știam de multă vreme. Că mai toate trecuserăm prin faza cu ‘stai dracu departe de mine…’ Chiar și eu trecusem. Eu am fost mai dură. Un ‘Băi, ești prost? Du-te dracu’ la un psiholog, că ai mare nevoie’, l-a pus în banca lui. Deci nu conta cine, cum, când. Practic, omul e setat pe femei. Noi știam. Fosta, care pe atunci era ultima venită în colectiv, orbită de atenția lui, n-a avut timp să știe prea multe despre el până să înceapă nebunia aceea dintre ei.

Eeeeii… Acum e-acum! Simțeam că fosta voia să-mi vorbească, dar mă făceam că nu înțeleg. Aducea întruna vorba despre noua colegă. La mine ‘ploua’. Cum n-am comentat povestea ei, nu voiam să-mi dau cu părerea nici despre noua colegă. Fată de treabă, de altfel. Doar că fosta nu s-a lăsat. Și nu numai despre nouă colegă (in care vedea o rivala, fara sa aiba macar un motiv) voia să-mi vorbească. Iar când m-a prins singură, a început să povestească fără s-o pot opri, spunea întruna: ‘trebuie să-ți spun, oricum știi, dar nu știi adevărul’, în timp ce eu protestam întruna: ‘nuuu, nu trebuie!’.

Nu s-a lăsat. Mi-a povestit tot, în ciuda protestelor mele.

Concluzia? Să vă spun că l-a iubit? Că încă îl iubește? Dar n-ar renunța nici la soțul ei??? Că-și simte sufletul pârjolit, că nu știe cum a intrat în – citez – “rahatul ăsta mare, care mă sfâșie”? Aștepta cred, o consolare, o ceva care să o ajute… Dar cum să ajuți un om care nu vrea ajutor? Pentru că, din tot ce mi-a povestit, am înțeles că ea continuă să întrețină iubirea asta bolnavă. Nu vrea nici acum să-i vadă adevărată față. Sau nu poate. Iar eu nu înțeleg de ce mi-o fi încărcat mie sufletul cu nebunia asta. Pentru că, trebuie să recunosc, m-a cam dat peste cap. De câte ori dau cu ochii de ea mi-aduc aminte durerea ei. Și s-o ajut, n-am cum…

sursa foto: internet

A mea!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


br7

Parca mai ieri eram o copila zgubilitica, cautand mereu alta traznaie pe care sa o fac. Astazi, privesc in urma zambind nostalgic spre copilaria ramasa in spate, pe care copilul meu nu poate sa o inteleleaga.

„Cum? Nu existau laptopuri? Nici calculatoare? Nu auzisei de internet???” Nu aveai nici telefon mobil???

Ii spun ca nu. Eu alergam pe dealuri,  jucam sotron si cate alte jocuri si eram atat de libera, pericolele erau aproape inexistente… ca vedeam vaci, porci, oi, gaini, rate, curci si toate neamurile lor din regnul animal domestic.  

„La televizor le vedeai?” ma intreaba.

In realitate, ii raspund. La televizor si pe net le vezi tu…

„Si nu-ti era frica de ele?”

Ii explic calm si zambind, ca sunt cele mai dragalase si inofensive creaturi de pe pamant…

„Oare care e mai frumoasa? ma intreaba? Copilaria mea? Copilaria ta?

Nu stiu ce sa-i raspund si o „scald” evaziv, ca fiecare are partea ei de frumusete…

Dar in gand imi spun hotarata: „a mea”! Pentru ca azi copiii doar citesc sau asculta despre ceea ce noi parintii, atunci, chiar trăiam.

 

sursa foto: internet

“Cine m-a facut om mare”

Imagine Publicat pe Actualizat pe


images2

Piesa Deliei, “Cine m-a facut om mare”, rascoleste in mine tot ce n-am stiut ca mai exista, ca mai traieste latent acolo in strafundurile fiintei mele. Cine m-a facut om mare, ma face sa privesc inapoi indelung si sa plang… pentru ca cine m-a facut om mare, nu mi-a spus nimic despre viata. Mi le-a trantit pe toate direct in fata, facandu-ma sa iau decizii de moment, pe care le-am regretat uneori…

Privesc cu ochii de acum, fetita si mai tarziu adolescenta de atunci. Si sunt fericita. Atat de fericita si de linistita. Ca atunci.

Cine m-a facut om mare, a adus in viata mea femeia care am devenit. Cu de toate. Cu bucurii, cu iubiri, cu tristeti, cu griji, cu sperante, cu deznadejde uneori, cu frici, cu vise, cu deziluzii si iarasi cu cu sperante si vise. Dar si cu iubire. Traita intens, cu maxima pasiune, ametita de aburii densi, dar din pacate efemeri ai fericirii.

Imi amintesc de parca au trecut niste luni, nu niste ani, despre iubirea cea mare. Atunci am fost cea mai frumoasa femeie din lume. Asa ma vedeam privindu-ma in ochii tai. Pentru ca asa ma vedeau ochii tai.

Astazi, sunt doar o femeie. Cine m-a facut om mare, nu mi-a spus si ca deseori viata doare, nu ma pregatise pentru asta…

Timpul care m-a facut om mare, le-a amestecat pe toate, facand un cocktail nebunesc,  numit viata.

sursa foto: internet

Drum bun, iubire…

Imagine Publicat pe Actualizat pe


p8

De unde naibii să știu eu unde pleacă un vis, o speranță, o dorință, o iubire…

Ce știu, e că viața e plină sau goală. Depinde de noi cum o lăsăm să rămână în spatele nostru, sau cum îi dăm voie să vină în fața noastră. Ferească Dumnezeu de neprevăzutul ghinion, în rest…

Unde se duc iubirile? Habar n-am. Cred că se pierd undeva pe traseul vieții, când obosesc să ne mai urmarească.

Gândul!

Cum spuneam, de regulă știu de unde vine un gând, sau unde ne poate duce dacă îl lăsăm.

Dar de unde ți-a venit ție gândul ucigaș a tot ce însemnam noi și pe care l-ai rostit atunci, nu știu. Cred că l-ai “clocit” mult timp în tine, am simțit asta câteva ori, dar mi-am zis că doar mi se pare și n-am dat importanță. Însă vocea care l-a rostit, n-o cunoșteam, și privirea care l-a însotit, nu o știam.

Iar cand ti-am auzit gândul acela, am crezut că n-aud bine. Și în timp ce totul se năruia în jurul meu, în viața mea, îmi spuneam: Ceeee??? Eu? Eu??? Nuuu… De ce eu? Du-te tu! Unde vrei! Eu nu-ți spun unde. Nu-ți  dirijez eu calea în viață. Faci ce vrei. Dar dacă ți-au plecat visele, speranțele, dorințele, dacă ți-a plecat iubirea, pleacă, pleacă și tu, du-te și caută-le, caută-ți altele! Nu sta fără ele. Fără iubire, fără dorințe, fără vise, viața rămâne în spatele tău goală și ziua de mâine nimic nu-ți mai spune, nu mai rămâne nimic care ar putea să te bucure, care să te cheme.

Aș fi vrut să pot să rostesc toate astea, atunci, pe loc. Dar nu am putut, am gândit, am tăcut și am plâns fără lacrimi. Apoi, m-am adunat singură din hăul în care mă împrăștiasem.

Am căutat în memorie toate momentele care ar fi putut să mă prevină că aș putea auzi asta într-o zi și le-am găsit. Acolo, în trecut, nu le dădusem atenție. Le luasem drept… un fel de glume, cam nesărate îmi ziceam.

După ce m-am dezmeticit, mi-am spus că mie mi-e bine și așa. Și ti-am spus in sfârșit și ție ce gândeam.

Eu mai am vise, dorințe, speranțe… și dacă simt că le pierd, caut altele.

Iubire? Nu, nu mai am. Ai ucis-o de tot. Cu un gând rostit, o privire, un gest și… o întoarcere a mea în trecut. Acum am înțeles că declinul iubirii noastre a început demult. Dar fără iubire se poate trăi dacă va fi să fie fără, cei mai mulți dintre noi trăiesc așa. Sunt privilegiați cei care o au.

Dar tu le-ai pierdut pe toate. Deci pleacă tu. Repede. Ca să nu te pierzi și pe tine. Că pe mine m-ai pierdut când ai rostit acel gând, care a spus tot ce n-am înțeles la timp. Sau eu te-am pierdut? Oricum ar fi, pleacă doar!

Ai insistat că n-ai vrut să spui asta. Că ți-a scăpat. Spunând asta, ai devenit jalnic în ochii mei. Mai ești și laș!

Va fi greu o vreme. Dar până va fi să mor, vreau să trăiesc! Pentru că știu că viața e frumoasă. Și mai știu că orice sfârșit, aduce un nou început. De care mie nu mi-e teamă și îl aștept cu încredere și cu ochii larg deschiși. Deci… du-te!

 

sursa foto: internet