ganduri

Zbor

Publicat pe Actualizat pe


aripa

În seara asta, am plâns. Un plâns pe care îl credeam uitat.

Un tip (într-o emisiune tv.),  a recitat o poezie ce a durut pâna la lacrimi. 

Durerea lui, prea grea. Și totuși încheia: „Sunt bine, mamă! Stai liniștită! Am învățat să zbor într-o aripă…”

Iar versul lui s-a așezat pe mine ca o ploaie neașteptată, făcându-mă să-mi zic:

Sunt bine, viată! Stai liniștita! Încet, m-ai învățat să zbor într-o aripă…

 

sursa foto: internet

 

Anunțuri

Crez

Publicat pe Actualizat pe


Crăciun fericit! 

received_1752290824803057

Despre Crăciun nu pot să scriu. Magia pe care o simt, nu are loc în cuvintele mele. Crăciunul se trăiește! 

sursa imagine: internet

Bilanț

Publicat pe


 

 

desculta prin viata

Am înțeles. Cam târziu, aș zice. Am vrut să fii tot ceea ce mi-am dorit să fiu și n-am fost. Și nici n-am cum să mai fiu. Că prea târziu există.

Îmi făcusem din asta un punct fix la care trebuia sa ajung, nevrând să înțeleg când era vorba de tine, că fiecare are drumul pe care și-l alege.

Sunt dezorientată. Complet. Pentru că înțelegând acum, mă dau la o parte din calea ta. Și-mi pierd drumul. Și țelul. Traseul deviază. Unde e nordul? Estul?

Punct la punct. În căutarea altui obiectiv. Probabil râzi și-ti spui: „săracul, cu ce o fi greșit, dacă obiectivul e un alt om”. Poate de data asta reușesc să fac din mine un obiectiv. Poate.

Dacă nu m-ai cunoaște, te-ai întreba dacă am băut. Dar știi că nu beau niciodată altceva decât apă plată cu lămâie. Fiță, cum zici tu. Necesitate, cum zic eu.

 

                                                          ****************

Am sentimentul că toată viața mea, n-am făcut decât să încurc. Pe unii, apoi pe alții… fără să vreau. Am vrut să văd oameni fericiți. Nu mi-a ieșit întotdeauna.

Când am simțit ca nu-mi iese, m-am dat la o parte. Uneori a durut. Dar am vrut să se poată trece mai departe. Unii au trecut râzând, alții plângând. Am râs sau am plâns și eu.

Iar alții s-au făcut că nu văd calea liberă lăsată de mine. A fost alegerea lor…

Oricum, cine ar fi vrut, ar fi putut să mă ocolească. Ușor și fără teamă. Pentru că după cei care pleacă, nu mă uit.  

Mândră că sunt româncă?

Publicat pe Actualizat pe


p17

Mândră că sunt româncă?

Nuuu! De ce aș fi?

România e țara extremelor.

România e țara foamei, a mizeriei,  și prin contrast, a celor care ar fi în stare să și vânda și părinții pentru a le fi lor mai bine.

România e țara unde poți muri liniștit pe stradă, fără ca cineva să se sinchisească de tine.

România e țara unde plătești impozite uriașe și asigurări de sănătate inutile. Tot la medicina particulară ajungi dacă ai nevoie de un medic, unde iarăși plătești de te ustură  și sufletul și buzunarul, și tot fără un diagnostic clar pleci acasă.

România e țara unde muncești de-ți sar ochii din cap și pleci de la munca cu neuronii leșinați, așa de leșinați, că nu-ți mai transmit nici că trebuie să mănânci, și asta pentru un salariu care sa te ajute sa trăiești până la următorul. Asta dacă ești norocos și ai un loc de munca, pentru ca unii au avut grija ani la rând să ne fure/distrugă și locurile de muncă.

România e țara de unde milioane de oameni au plecat, lăsându-și copiii și părinții în voia lui Dumnezeu, în căutarea unui loc de munca mai bine plătit. Dar cu ce sacrificii… pentru că puțini sunt cei care au putut să-i ia cu ei…

România e țara care cumpără tot ce e mai ieftin dar și mai nociv pentru sănătatea noastră.

România e țara care ne ucide încet, dar sigur. Țara depresivilor, a bețivilor care au găsit în alocool un mijloc de a-și îneca amarul…

România e țara bolnavilor fără leac… pentru că accesul la tratamente și medicamente este foarte limitat.

România e țara unde pe facebook toată lumea e fericită. Doar pe facebook…

Postări nesfârșite cu „mândru că sunt român”!

România e țara aparentelor. Aparent e OK. Doar aparent.

Și lista ar putea continua la nesfârșit,  aș putea spune, fără să exagerez mult.

La tv. se sărbătorește. Ce? Aparențele. Că asta m-a enervat și m-a făcut să intru aici și să scriu. Eu nu sărbătoresc minciuna. Mi-e silă. Așa ca am închis televizorul.

La mulți ani, România! Dar mândră că sunt româncă, nu sunt!

sursa foto: internet

Prefer să văd, să ascult, să tac.

Publicat pe Actualizat pe


141

Dacă tac, nu înseamnă că nu am nimic de spus. Poate însemna orice. Că am prea multe de spus sau că mi-e lehamite. Că nu mai cred în cuvinte ci mai mult în fapte. Sau ca vreau liniște. 

N-am un titlu! Poate doar… iubesc viața.

Publicat pe


142

 

Mit

Publicat pe


mit

Se spune ca vechii greci, credeau că la începuturile lumii, bărbatul și femeia formau o singură sferă fascinantă, însă zeii temându-se că o asemenea perfecțiune a formei ar putea să le ia locul, au despicat toate sferele în două și le-au aruncat la întâmplare pe tot cuprinsul pământului. Și că de atunci fiecare jumătate își caută neîncetat cealaltă jumătate, uneori fără să o găsească vreodată.

sursa foto: internet

Rochița roșie

Publicat pe Actualizat pe


 

rochita r

 

Eram prin clasa a IV-a, când am văzut în dulapul mamei (care făcea și croitorie în timpul liber), o rochiță roșie de vară, fără mâneci, cam de mărimea mea, aproximasem eu.  Mi-au ieșit ochii ca la melc privind-o, pentru că deși nu eram dintr-o familie săracă (chiar  deloc săracă), rar primeam ceva ce nu-mi era absolut necesar… și m-am gândit că poate e a mea și nu lucrată de mama pentru vreo clientă, fără ca eu să-mi dau seama, că nu urmăream ce face, nu m-a pasionat niciodată croitoria, nici acum n-am habar să trag un tiv. 

Totul era cântărit bine în familia mea: e nevoie? nu e nevoie?

De regulă nu era nevoie de mai nimic pentru mine, de aceea și aveam îndoieli serioase, cum că ar fi a mea. Cum am spus, totul cântărit la strictul absolut necesar. Iar obiectul în cauza nu părea câtuși de puțin ceva necesar.

Eram învățată deja cu lucrurile astea, deci nu mă dureau.

Dar rochița roșie din dulapul mamei, am iubit-o și am urât-o în același timp, din momentul în care dat cu ochii de ea. Am iubit-o, sperând ca e a mea, am urât-o, crezând că e a altcuiva.

N-am întrebat nimic de teama unui răspuns care m-ar fi pus „cu botul pe labe” – gen: nu e a ta! Am tăcut, am sperat, am așteptat. Și, Doaaamne, cât am sperat, zile, nopți, săptămâni de dorință …

Într-una din zile, mă cheamă mama (se apropiau sărbătorile de Paște) și-mi zice să probez rochița aceea (tremuram toată și o transpirație rece se așternuse pe mine). Să o probez zice, pentru că… clienta nu poate veni în seara aceea și nu mai poate să o aștepte.

Am îmbrăcat-o cu lacrimi amare în suflet, nu în ochi, urând-o cu patimă, cu sufletul zdrobit, și nici nu m-am uitat în vreo oglindă. Mama zicea ca e foarte frumoasă, dar că e prea simplă și că o să îi aplice o floare, pe care o va decupa din niște bucăți de material aflate alături. Pe mine nu mă mai interesa, voiam doar sa o dezbrac cât mai repede, în timp ce mama mă tot întorcea și o tot studia.  Apoi m-a întrebat ce floare mi-ar plăcea să aplice pe partea de jos – stânga, a rochiței, arătându-mi mai multe modele.

Din răutate (recunosc), am ales o floare mare cam de 15 pe 15 centimetri, de un albastru țipător. Se potrivea ca nuca în perete! Până și eu care eram așa de mica, vedeam că nu-i de-acolo. Mama tot insista pe alte nuanțe care s-ar fi potrivit roșului aprins al rochiței, pe alte flori mai mici aplicate în cascadă, eu nu și nu! Dacă m-ai întrebat, eu pe asta aș pune-o! Bine, zice mama. Și pe aia mare și albastră a aplicat-o prin broderie pe frumoasa rochiță roșie.

Aveam măcar satisfacția că-i stricasem rochița celei care urma să o poarte. Dacă tot nu e a mea, măcar să nu fie frumoasă, striga invidia din mine.

 

În prima zi de Paște, scoate mama rochița și mi-o oferă cadou! A căzut tot cerul pe mine… nu mă puteam opri din plâns, plâns cu sughițuri (pe care mama nu-l înțelegea), De bucurie ca e a mea, de durere că nu o simțeam a mea, de ciudă că o stricasem cu floarea aceea a invidiei i-aș zice acum. 

În mintea mea micuța și dorită de ceva frumos, rochița rămăsese a unei cliente. Următoarele doua veri (cât am mai încăput în ea), am îmbrăcat-o de foarte puține ori. O iubeam mult chiar și cu floarea aceea monstruoasă care-mi amintea de răutatea mea, dar n-o simțeam a mea. Clienta din umbră îmi striga de fiecare dată: nu-i a ta!

Și azi păstrez rochița roșie cu floarea albastră aplicată, într-unul din dulapurile ticsite cu haine, că am rămas cu o „boală”, cumpăr haine mereu și mereu și mereu, chiar dacă multe dintre ele, deși nu le-am îmbrăcat nici măcar o dată, le-am oferit mai departe cui i-ar fi folosit. Deci tot am învățat ceva…

Rochița roșie cu floarea mare albastră, aplicată, poartă toată vina. Dar nu pot s-o arunc. Și nici s-o ofer unei fetițe. Mi-ar lipsi, cred, motivația de a-mi urma obsesia. Sau poate că mi-ar lipsi motivul de a oferi și de a primi bucurie. Fiindcă ea m-a învățat ce e bucuria de a oferi, de a primi, de a dori, dar și lecția următoare. Nu săpa groapa altuia, că s-ar putea să cazi tu în ea!

Complicate sunt gândurile din mintea unui copil care crește cu complexul „eu n-am…” Copiii care gândesc sau spun „eu n-am…”, au mai mult suflet decât cei care au totul. Pentru că ei doar doresc și pun atât de mult suflet în dorință, pe când alții doar cer. Sau nici nu cer. Și primesc. Dar îi bucură? Cred că e doar o bucurie superficială, nu plânsă. O bucurie plânsă, e fericire.

Multe lucruri petrecute în copilărie, ne trasează drumuri în viață. Le deschid sau le închid.

sursa foto: internet

Gândește-te la asta…

Publicat pe


p8

Cine a spus „să nu-ți clădești niciodată fericirea pe durerea altuia”, a trăit cu siguranța și reversul medaliei. Adică, „roata se întoarce„!

sursa foto: internet

Iartă-mă, iubire, dar prea târziu există!

Publicat pe Actualizat pe


finish

Privește pe undeva pe lângă mine. Și parcă vede ceva. Pentru că ochii ei mari, verzi și deosebit de expresivi, devin triști. Pe chipul de o frumusețe angelică se instalează umbra îngrijorării. E prietena mea de 24 de ani și îi cunosc trăsăturile ca pe buzunarele mele, cum se zice. Văd, însă, că nu și trăirile. Pentru că le-a ascuns chiar și față de mine. Așa e ea. Nu vrea să încarce pe nimeni cu durere. Tace. Tace și înghite, până răbufnește. Asta o știu.

Nu știu cum de s-a hotărât astăzi, să-mi povestească… povestea. Plecarea ei o știam, dar fără amănunte.

Povestea celor șapte ani, îmi zice. Apoi continuă: sau cinci? Sau doi? Că șapte se împarte la doi… Cinci și doi…

O privesc nedumerită și mă lămurește.

„Șapte de toți, cinci ani au fost de la foarte ok până spre ok, ultimii doi… nu. Ultimii doi, numai durere și lacrimi. Despre ei o să-ți spun. Aparent eram ok, am darul ăsta de a-mi ascunde trăirile. Nici lui nu i-am spus de prea multe ori <nu e în regulă ce faci>, ca să nu-l agasez. Consider că un om, dacă te iubește, simte și știe când ceva nu e în regulă și ia măsuri. Știu că i-o spuneau băieții cu care ieșea, pe care îi mai aducea uneori și acasă, la meciuri, dar cuvintele lor treceau pe lângă el. Nu vedea sau nu voia să vadă nemulțumirile mele, singurătatea mea.  De câte ori încercam să vorbesc cu el, să lămurim lucrurile, îmi spunea că are de lucru, vorbim mai târziu. Nu  mă întreba despre ce. Nu insistam. Știa despre ce ar urma sa vorbim. Atitudinea lui față de mine.

Sfârșitul a început brusc, cu vreo două sau trei luni înainte de ziua în care se împlineau cinci ani de când eram împreună. Devenise probabil prea sigur pe sentimentele mele, pe statornicia mea, pe mine cu alte cuvinte. Știa că mă găsește mereu acolo unde mă lasă, sau unde ar trebui sa fiu. Și eram. Sau poate nu-i mai păsa.

Poate că am greșit lăsându-l sa creadă că sunt slabă. Trebuia să țip ca să mă fac auzită și să bat cu pumnul în masă. Dar am țipat numai în mine și am izbit cu pumnul în masă doar când eram singură, nu și în prezența lui. Sunt o doamnă, îmi ziceam. Nu insist. Detest refuzurile.

Doi ani de lacrimi ascunse în suflet și în pernă, doi ani în care am auzit până și asta spre sfârșitul lor: nu ești  bună de nimic! Nimic nu faci ca lumea! Și lumea mea începuse deja să se clatine, mai ușor la început, apoi din ce în ce mai tare. Poate are dreptate, îmi ziceam. Poate sunt bună doar profesional, cariera îmi merge strună. Poate ca om sunt un nimic. Îmi distrugea încet și sigur încrederea în mine.

Eram absolut convinsă că nu mă mai iubește. Nu mi-o mai spusese de mult timp. Și atunci m-am gândit că nu are curajul să-mi spună că s-a terminat, ca să nu mă rănească și mai mult. În mine însa, dragostea murise. O ajutase el, o călcase zilnic ca pe un preș,  și o împinsese cu picioarele spre prăpastia unde s-a prăbușit neputincioasă. Și dusă a fost. Rămăsese obișnuința.

Așa că mi-am luat inima în dinți, vorba românului, și m-am hotărât sa fac „ceva ca lumea, să fiu bună de ceva” și i-am spus că mă mut, că nu mai are rost să continuăm povestea asta. Iau ce-i al meu, împărțim cărțile și plec. Mă așteptam să simtă o ușurare că nu a trebuit să o spună el.

Și … aici începe spectacolul! La orice m-aș fi așteptat pe lumea asta, dar nu la reacția pe care a avut-o.

Să vezi un bărbat, care vreme de doi ani te-a ignorat aproape complet –  cu care nu ai mai reușit să comunici aproape deloc, care a petrecut mai mult timp cu băieții decât cu tine, uneori weekend-uri întregi doar cu baietii, care nu te suna să vadă ce faci sau să spună unde e și ce face, care nu răspundea la mesaje sau o făcea după ore întregi, care nu răspundea la rarele telefoane pe care le dădeam pentru că era prea ocupat, care venea acasă cu o figură plictisită și căutând mereu motive de reproșuri, căutând defecte mereu –  să-l vezi plângând cu sughițuri ore întregi, spunându-ți că viața fără tine nu există, că acum înțelege cât de mult însemni pentru el, implorând – prăbușit cu totul – iertarea, spunând că nu a crezut niciodată ca ești atât de dură, de hotărâtă, că ai atâta curaj, că știe că a greșit,  dar că mai merită o șansă, că nu e drept să nu o primească, oricine mai are dreptul  la o șansa, chiar și criminalii ies din închisoare, doar el nu va ieși niciodată din coșmarul în care îl arunci,  e ceva ce nu pot descrie în cuvinte.

Și uite așa s-a născut o milă sfâșietoare. Asta simt. Și nu puteam forma un cuplu din mila mea și dragostea lui. Așa că am plecat. Definitiv.  Iar el își plânge dragostea și insistă de luni de zile, sporindu-mi mila când îl văd învârtindu-se cu orele în jurul blocului unde stau (orele pe care le petrecea cu băieții „la o bere”). Toate lacrimile pe care eu le-am plâns în doi ani, el le plânge acum. Sper, doar, să treacă peste momentele astea, nu-i port pică, dimpotrivă, sunt îngrijorată, vreau doar să fie fericit. Dar nu cu mine. 

Privesc în urmă și nu pot decât să spun: iartă-mă, iubire, dar prea târziu există! ”

Ma uit la ea cu admirație, și gândesc iarăși: să te ferească Dumnezeu de femeia răbdătoare care știe ce vrea, și pe care ai umilit-o, pentru că nimic n-o poate întoarce din drum.

 

sursa foto: internet

Dezamăgită? NU!

Publicat pe


 

carte

<<Ce să fac eu, mamă, cu statutul despre care îmi spui tu? Cu sufletul meu cum rămâne? Cum să mă privesc în fiecare zi în oglindă, având sentimentul că ceea ce fac, e muncă în zadar? Pentru că asta am simțit în orele de practică din timpul facultății. Că vorbesc singură. Sau aproape singură. Eu trebuie să simt rezultatele muncii mele, doar așa simt că trăiesc. Dar în clasă erau cel mult opt –zece copii care erau atenți la ceea ce explicam. În rest… mulți erau pe telefoane, ascunse pe sub bănci desigur, alții vorbeau între ei în ciuda intervențiilor mele pentru liniște, alții se scălămbăiau pe la spatele meu când mă întorceam cu fața spre tabla din clasă. Și cât așteptasem orele astea!

Cât timp asistam doar la ore, mă gândeam că depinde de profesor să stapânești clasa. Cumva învinovățeam profesorul de la catedră de nereușita orei. Dar a venit și ziua în care a trebuit sa preiau controlul, sub supravegherea profesorlui desigur, și să țin ora cap-coadă.

Știi tu ce înseamnă un copil de clasa a V-a, pe care nu poți să-l lămurești în nici un fel să se potolească? Un copil care știe că n-ai voie să îl pedepsești în nici un fel? N-ai voie nimic. Doar să îl educi. Dar cum pot eu sa educ  un copil care nu știe de acasă ce are voie și ce nu are voie să facă. Și că nu poate să deranjeze alți 25 de copii, ca să arate el că n-are nimeni ce să îi facă. Asta  am întâlnit la orele de practică. Profesorii mă avertizau ca e o problema în legatură cu o clasă sau alta și erau curioși cum o să o scot la capăt. Am scos-o eu cumva la capăt, dar nu vreau sa fac asta mereu. Aș fi vrut doar să fac ceea ce îmi place, să îi învaț ce știu, să fac din ei  viitori oameni cu care să mă mândresc…

Dar ca să pot să îi învaț, am nevoie de elementele de bază ale educației elementare de acasă. Nu sunt alocate ore speciale de educație elementară  în școli. Și oricum e prea tarziu pentru asta. Unii copii au deja o educație. Educația lui „fă ce vrei…”

Probleme au fost la mai toate clasele.  Și la toate școlile unde am făcut practică. O să zici că e normal. De acord. Dar toate țineau de educație și de restricțiile pe care le au profesorii. Nu mă refer la bătaie, Doamne ferește! Dar ca profesor ai voie sa te folosești de cuvinte și decența. Iar pentru cei mai mulți dintre copii, cuvintele – fără educația de bază – sunt apă de ploaie. Trec pe lângă ei,  cum trece trenul prin gară. Despre decența nici n-au auzit. Nu știu nici ce însemnă cuvântul decent. La fel cum nu știu ce însemnă respectul fața de cei din jur, colegi sau profesori.  Pe marea majoritate a copiilor nu-i afectează nimic din ce spune profesorul. Pe mine însa, orele mă storceau de energie așa cum storci o portocala… Și tu îmi spui că renunț la visul meu? Da, renunț!

Și să-ti mai dau un exemplu? Pe un elev de clasa a VIII-a, cu o atitudine agresivă și total neinteresat de ceea ce predam eu (materie de examen la evaluare!), pe care inițial îl rugasem să renunțe la telefon (dar m-a ignorat), l-am rugat ceva mai târziu să oprească sonorul telefonului pe care se juca, pentru că sunt totuși colegi interesați  de lecție și îi deranjeaza. Știi ce mi-a raspuns? „Cine ești tu, să-mi spui mie ce să fac?”

Chiar? Cine sunt eu? Atunci mi s-a aprins beculețul și am știut că nu asta vreau. Și i-am raspuns că sunt o fostă viitoare profesoară. Pentru câteva momente i-am stârnit curiozitatea, m-a privit și m-a întrebat ce înseamnă „fostă viitoare profesoară”. N-am putut să mă abțin și i-am spus ce gandeam eu despre el: ceea ce ești și tu, un fost viitor OM. Cum nu întelegea, am continuat: eu n-o sa fiu niciodată profesoară, cum nici tu n-o sa fii niciodată OM cu litere mari. Știi ce mi-a zis? „Hai, dă-te dreac!”

E drept, nu eram decat o studentă in practică și el știa asta. Dar totuși…

Am crezut că-mi va exploda capul! Și tu îmi spui despre statut? Ce înseamnă statutul fără respect și fără mulțumirea că faci un lucru cu toată inima, până la capăt și nu doar parțial? Te rog, iartă-mă mamă, dacă te-am dezamăgit!>>

Așa îmi explica fiică-mea cu ceva timp în urmă, decizia de a renunța la visul pe care îl avea încă din clasa a X-a. Acum a terminat facultatea, însă la master s-a reorientat. Și nu, nu m-a dezamăgit, pentru că în sinea mea deși îi admir, îi și compătimesc în același timp pe profesori…