ganduri
Nopți de foc
Zilele mele pier ca fumul
Și nopțile mele ca tăciunele ard.
Deschide spre mine auzul
În ziua când te strig,
Și iubește pulberea mea arzătoare
Pentru cei care urlă pierduți în urechea-mi pustie,
Și eu… nu îi aud niciodată!
Rău îmi pare ca nu-mi amintesc autorul.
sursă foto: internet
2020. Anul nebun.
Se termina anul, iar eu sunt inca complet confuza. In ianuarie am scris ultimul text pe blog. Urma sa scriu iarasi in februarie, asa cum ma obisnuisem. Un text pe luna. Intr-o singura luna insa, viata mea, a noastra, a omenirii, urma sa se imparta in inainte (inainte de pandemie) si pandemie. Credeam ca vom putea sa spunem destul de repede “dupa pandemie”. Se pare ca nu.
Am asteptat sa treaca nebunia, pacostea, prapadul asta care s-a napustit peste lume pentru a-mi regaasi linistea. N-a fost sa fie anul asta. Poate la anul?
In fiecare decembrie asteptam cu sufletul la gura urmatorul an. Nu si acum. Pentru prima data mi-e teama de el. Habar n-am ce ne aduce.
2020 a fost un an nebun. Dement. Halucinant. Atipic. Crunt pentru unii. Nauc pentru mine si pentru altii. Vreau sa-l uit. Dar stiu ca nimeni nu-l va uita niciodata. Va intra in istoria omenirii ca anul blestemat.
Astept sa pot spune “dupa pandemie”. Astept ca noi toti sa putem sa spunem asta.
Astept sa pot spune din nou “Sunt liniste”, asa cum eram cu adevarat inainte de… anul cosmarului. Si va doresc si voua sa puteti spune cat mai curand: sunt liniste!
Pana atunci va doresc din suflet “Sarbatori cu sanatate!”
Între fericire și nefericire domnește liniștea
Nu sunt o femeie fericită. Dar nici nefericită nu sunt. Sunt între cele doua stări. Sunt liniștită, sunt pace.
Fericită am fost. Cunosc starea în toate formele ei. În profunzime pot sa zic. Problema ei este că e nestatornică, e o stare de moment. Sau de momente. Nu de zile, luni, sau ani. Nu e continuă. Dacă ar fi să compar fericirea cu ceva, aș spune că seamănă perfect cu un foc de artificii. îți umple brusc sufletul și trupul, și la fel ca și artificiile se destramă încetișor, lăsând în urma ei bucuria că ai văzut-o, că ai trăit-o. Între momentele astea se așează liniștea. O liniște plăcuta, vecină cu bucuria.
Nefericirea? Cum să nu! Am trăit-o și pe asta. Toate o trăim, inevitabil. Ce doare, afurisita! Nu te lasă să dormi, să mănânci, să te bucuri. Te lasă în schimb să plângi muuuult și bine! Îți golește sufletul de toate frumusețile lumii și ți-l umple cu lacrimi, durere, amar și ceață. Nu știi încotro s-o iei.
Cauți atunci (dacă ești puternică) un alt drum. Dacă ești mai “slabă de fire”, ceața te încurcă și rămâi pe cel pe care ești. Și atunci trebuie să te gândești că nu poți căuta alt drum, când ești deja pe unul. Așa că renunță și caută-l pe celălalt. Numai așa reușești să scapi de nefericire. Altfel devine o boala care îți mănâncă sufletul, zilele sau viața.
Vrem să iubim cu patimă, însă de cele mai multe ori tot la nefericire duce.
Vrem sa fim iubite cu patima, timpul… decide dacă e să fie așa.
Aș zice că iubirea e sora mai mare a dezamăgirii pe care aproape întotdeauna o cunoaștem mai târziu.
Între cele doua stări – fericire și nefericire – este liniștea. Toți o cautăm. Toți ne-o dorim. Până la urma, cred că e starea cea mai dorită de noi, chiar dacă nu conștientizăm asta.
Eu vreau doar liniștea pe care am găsit-o între cele două. Și liniștea are bucurie, bucuria de a trăi cu ochii deschiși. Fără lacrimi, fără durere, fără neliniști, fără… fără… fără!
Liniștea e singura stare care mă lasă să văd viața in culorile ei reale. Și mie doar realitatea îmi place.
sursa foto: internet
Teorie si realitate
Cand e vorba de copii, teoria e una, realitatea e alta.
Va spun asta facand o retrospectiva a experientei mele de “tanara” mama (aveam 33 de ani , cand am adus-o pe lume pe fiica-mea).
Fiind o sarcina cu probleme, sapte din noua luni am “locuit” in spital. Asa ca am avut timp sa-mi fac temele, citind la nesfasit niste carti in care eram invatata cum sa-mi ingrijesc si sa-mi cresc copilul.
Eeeeh, vine ziua cand minunea ce-o asteptam de ani buni se arata la fata. Zgomotos, avea niste plamani de ziceai ca are o trompeta in loc de gura, fapt ce m-a speriat din start. Stiam ca trebuie sa planga la contactul cu lumea in care pasea si incercam sa ma linistesc.
In spital, ca in spital. Nu prea te ocupi tu ca mama de copil. Il alaptezi si asta e.
Ziua in care urma sa plecam acasa a inceput cu emotii mari. Doamna care a pregatit-o pentru drumul spre casa, m-a chemat sa-mi arate cum se imbraca un bebe. Ei na! Stiam! Sau asa credeam. M-am uitat cum si ce face si mi-am zis in gand: “mare branza!” Aveam sa aflu curand ca ma inselam.
Coboram la parter, unde sotul meu emotionat pana la lacrimi si tremurul mainilor, ne astepta. Trebuia sa ma schimb si eu, asa ca am luat bebelusul din bratele asistentei si mandra foc, ii spun sotului meu: tine-o putin pana ma schimb si eu. A intins bratele ca si cum fiica-sa urma sa-l muste. Erau ca doua bete intepenite. Ia-o te rog! Nimic! Ma uit la el, era galben de frica. Ii arat cum s-o ia, ca asta invatasem si eu, si plec sa ma schimb.
Cand m-am intors, era in pozitia in care il lasasem, curgeau apele de pe el si fiica-mea urla de nu se auzea om cu om in sala de asteptare.
O iau din bratele lui si se linisteste. Ajungem acasa, o asez in patutul pregatit cu vreo trei luni inainte si ne uitam amandoi neputinciosi la minunea de trei kilograme, care plangea zgomotos si nu stiam de ce si ce sa-i facem. Zic: poate ii e foame, incep a o hranesc si adoarme. O asez in patut si brusc reincepe spectacolul. Poate trebuie schimbata! O iau o schimb, desi nu era cazul, o reasez in patut si o ia de la capat cu urletele. Doamne! Ce sa-i fac?
Sotul meu zice: fa ceva, ai citit toate cartile alea, ce zic aia, de ce poate sa planga?
Disperata, ii raspund ca asta nu scrie in carti! A mancat, e schimbata, deci n-ar avea motive sa planga asa. Zapacit de cap, zice: sa-i ia naiba cu cartile lor daca nu spun de ce plange cand n-ar avea motive!
O iau in brate si se linisteste ca la comanda. N-am ce face si stau asa cu ea toata ziua, pentru ca in momentul in care o asezam in patut incepea jalea. Istoviti amandoi, seara vrem sa dormim, asa ca o asez in patut, cu gandul la un somn de macar doua ore daca nu trei cum zice in carti. Ti-ai gasit! Concertul reincepe mai in forta. Ne uitam unul la altul, apoi ma podideste un plans, da’ nu nu asa… linistit, ci cu sughituri! Bietul meu sot, innebunit de tot de cap, zice: Doamne, asta mai lipsea, sa planga amandoua!
Asa ca ia minunea noastra in brate (ea se opreste brusc din plans) si incearca sa ma linisteasca pe mine cea care nu se mai oprea din hohotit.
Intr-un sfarsit inteleg ca asta mica e linistita doar cand simte ca e in bratele cuiva. Primele saptamani am dormit cu randul cate doua – trei ore fiecare. Unul dormea, altul o tinea in brate…
Apoi am invatat sa dorm cu ea in brate.
Cu plansul care a durat pana pe la trei ani si jumatate ne-am obisnuit, cartile le-am aruncat, fiica-mea ne-a invatat singura ce e de facut. Cand a inceput sa vorbeasca si o intrebam de ce plange, zicea doar “asa-ma-n pase”, si o lasam ca nu ajungeam la nici un rezultat cu ea oricat as fi intrebat-o. Pe la doi- trei ani se oprea cateva secunde, doar cat sa imi spuna simplu, “asa vreau!” si o lua de la capat. Acum cand a crescut am intrebat-o de ce plangea, a ras si mi-a spus: pai, nu stiu! nu te-au invatat cartile alea de-mi spui ca le-ai citit, de ce plangeam?
Ii raspund ca nu. Teoria e una, realitatea e alta!
sursa foto: internet
DINCOLO DE MINE 