Lună: Octombrie 2015

Invocatio

Publicat pe Actualizat pe


images6

Invocatio

Iti porti, oare, pasii pe unde, pe drum,

Ma intreb si poate suspin.

Amintirea ma doare, si-n fum

De poeme prea sfinte,

Te chem c-un vers din Esenin si vin…

Ecce hommo

In fiecare om e o zi si o noapte,

Randuite-n ciudate rotiri…

In fiecare om e o poveste,

Spusa-n rascruci:

Cu tarie,

Sau pe tacute,

In soapte otravite,

Rostite-n balada,

In crengi de cantec

Si ploi de furie…

In fiecare om e o ciudata lumina,

Rasfirata in visul-copac…

Si fiecare-i a noptii neagra sclipire,

Rasfranta in visul-copac…

Si fiecare-i a noptii neagra sclipire,

Rasfranta-n oglinda de stele ce tac.

In fiecare om e o poiana de suflet,

O stanca de gand

Si-un drum nestiut,

Urcand… Coborand…  

Ilie Dan, Cumpana gandului, 1981

Anunțuri

Secunda care face diferenta

Publicat pe Actualizat pe


 

1a

In seara asta am iesit ca in in fiecare seara la plimbare, cu prietenul meu patruped. Stie si el ca la trecerile de pietoni ne oprim, ne uitam si abia dupa aceea trecem strada. Si e caine…

Am mai vazut caini ai nimanui care fac acelasi lucru. Si m-am gandit ca viata i-a invatat sa fie prudenti. Ii respect pentru asta, iar cand sunt la volan si pe trecere e un maidanez, incetinesc sau chiar opresc.

Ce ma uimeste insa, e legat de oameni. De cei de la volan vorbesc. Intotdeauna m-au impresionat masinile de salvare cu sirenele, luminile si graba lor, mi se face pielea de gaina cand trece o salvare cu sirena si semnalele luminoase pornite.

Trecea si in seara asta o astfel de salvare in timp ce ne plimbam eu si patrupedul meu, el chiar s-a dat inapoi si s-a oprit sa se uite dupa masina respectiva, pe trotuar fiind, in timp soferii care erau cu masinile pe strada, n-aveau nicio treaba. Circulau normal, fara sa incetineasca, fara sa traga cat de cat dreapta de volan. Sirena si semnalele luminoase, nimic nu le spuneau… Durerea, suferinta, dorinta de a face bine, nu era a lor…

Cititi coninuarea aici

sursa foto: internet

 

Danseaza cu mine, te rog…

Publicat pe Actualizat pe


 

dans2

Danseaza cu mine… danseaza cu mine… danseaza cu mine…
E una din zilele cand as vrea, cu toata fiinta mea sa iti spun: danseaza cu mine…

Ca o ruga se aude gandul in sufletul meu, soptit, aproape plans…
Danseaza cu mine te rog,  pe melodia lui Johnny Reid – Dance With Me, danseaza cu mine pe melodia lui Chris DeBurgh – Lady In Red, danseaza cu mine pe… oricare dintre sutele de melodii, pe care am dansat amandoi de-a lungul iubirii noastre…
Sa simt din nou ca plutesc, sa uitam de lume, sa uitam de noi, sa uit de mine, sa ne miscam pe ritmuri lente sau pe ritmuri nebune pe care noi le-am inventat, cautandu-ne cu sufletele, cu inimile, cu mainile, cu buzele, cu iubirea… sau macar cu amintirea…
Dar cum as putea s-o mai fac azi, cand nu mai am curajul sa te rog nimic…
Azi, iubirea pare ca s-a risipit, sufletele noastre dorm despartite, gandurile… si ele merg alaturi, ca noi, dar singure… atat  de singure, prin ceata deasa ce ne inconjoara.
Cum? Cum sa-ti spun altfel, decat in gand si numai pentru mine, danseaza cu mine…
Cum sa o spun, fara sa te uiti la mine ca la un film, detasat si fara sa ma vezi cu-adevarat?

Timpul, nemilos, a sters stralucirea zilelor din viata noastra. Ne-a furat in fiecare zi farame din sentimentele ce ne-au unit,  ciobindu-le, deformandu-le sau chiar zdrobindu-le,  dandu-ne in loc rutina. Incet, dar sigur s-a instalat comod monotonia. Am uitat – nu stiu cand – sa traim. Dansul din fiecare seara, era un joc al nostru, ametitor de tandru… Cand ai uitat?
Mi-e dor de noi, mi-e dor de viata, mi-e dor sa visez, mi-e dor sa ma vezi, mi-e dor… mi-e dor de mine.
Si iar iti spun, in gand doar, priveste-ma, sunt aici, sterge-mi lacrimile de pe obraji si danseaza cu mine, te roooog…

sursa foto: internet

Lacul Rosu – Bicaz, intre legenda si adevar

Imagine Publicat pe Actualizat pe


IMG_20150726_142707

Există mai multe legende care înconjoară in mister acest lac, însă cea mai cunoscută dintre ele atestă numele primit de acesta ca Lacul Ucigaş.

Legenda spune că în apropiere locuia o fată deosebit de frumoasă,  pe nume Estela. Ca în toate poveştile de mult apuse, aceasta se îndrăgosteşte de un tânăr fecior, însă cei doi nu mai ajung sa se casatoreasca, deoarece el este trimis la armată de unde nu se mai întoarce.

În aşteptarea lui, Estela urcă seara la izvorul din munte pentru a lua apă. Acolo o vede  un  tâlhar, care o îndrăgeşte pe loc, o răpeşte şi o ascunde în munţi. Fata refuza să-i fie nevastă şi imploră munţii să o apere, iar aceştia îi răspund printr-o furtună violentă, cu tunete şi ploi. Furtuna a măturat totul în cale, a sfărâmat stânca şi fata şi tâlharul au rămas îngopaţi pe fundul lacului format.

O altă legendă spune că pe locul în care se află lacul se afla înainte o pajişte frumoasă, unde se instalase o stână. La venirea furtunii, ciobanii şi animalele au fost surprinse acolo şi nu au mai avut scăpare.

Cea din urma legendă spune că terenul surpat de furtună ar fi acoperit un sat întreg, iar numele de Lacul Roşu provine de la peisajul înspăimântător şi însângerat creat de apa rămasă după ploaie şi care a acoperit rămăşiţele aşezării.

Formarea Lacului Roşu

Conform studiilor geologice, formarea Lacului Roşu s-ar fi produs în anul 1838, când, în urma unui cutremur, care a avut loc în luna ianuarie, terenul a alunecat formând astfel o închidere pe vale. O altă posibilă varianta si dată de formare este în anul 1837, cand în urma unor furtuni puternice, masa argiloasă s-a deplasat şi a obturat valea. Martori ai alunecării de teren sunt copacii pietrificaţi ale căror trunchiuri retezate ies la suprafaţa lacului.

In ce ma priveste, Lacul Rosu (cu ratele lui salbatice si nu prea, pentru ca vin la malul lacului „cersind” orice se poate manca de la turisti), este o bucurie pentru suflet si ochi, pe care nu mi-o refuz ori de cate ori am ocazia sa trec pe acolo.

Maine o sa am bucuria sa il vad iarasi. 🙂

N-am timp sa ma gandesc la viata…

Publicat pe Actualizat pe


IMG_20151003_114718

Mi-am oferit, în sfârșit, o săptămană de vacanță!

Și într-una din acele zile, pe la ora cinci, după masa de prânz (că abia atunci ajunsesem înapoi la cabană), după drumurile pe care le bătusem cu piciorul, pe unde mașinile n-au intrat, tot grupul cu care eram, a căzut ca secerat. Lați erau. Nici unul dintre noi nu e obișnuit cu drumurile de munte, nici măcar cu mișcarea normală, toți suntem niște sedentari, stăăăăm cât e ziua de lungă închiși în birouri, în fața calculatoarelor, iar seara o luăm de la capăt cu statul, acasă. Tot în fața calculatoarelor unii (de nevoie), în fața televizoarelor, alții. Deci era explicabilă starea în care ne aflam. Și gândul că urmează runda de noapte, cu remi, cu cărti, cu table, șah, scrabble și alte alea, i-a pus la orizontală pe toți.

Ruptă de oboseală eram și eu. Dar un gând mă bântuia înca de dimineață, de pe la șase, când am ieșit să-mi beau cafeaua afară. Singură. Pentru că spre surprinderea mea, eram singura matinală. Restul au început să miște după ora opt…

Revin la gândul care înca de dimineață m-a urmărit. Cabana era pe malul unui râu, Râul Mare, iar în timp ce-mi savuram cafeaua, mă gândeam că dacă n-ar fi doar treisprezece grade în aer, cu siguranța m-aș băga cu picioarele în apa aceea de munte, curată cum nu prea mai vazusem pe la noi prin tară. Sclipea soarele în râul acela, aruncând săgeți de lumină ca niste lasere care dansau pe munte. În stânga și în drepta cabanei, care era de fapt o vila, dar „cabană” ne-o prezentase proprietarul când ne-a închiriat-o, erau munții Retezat, înalți, sălbatici, semeți… și o liniște că mă dureau urechile. În dimineața aceea am ascultat liniștea, pe care doar ciripitul vreunei păsari o mai spărgea din când în când.

Așa că acum, pe seara, i-am lăsat pe toți să doarmă, iar eu mi-am saltat pantalonii până deasupra genunchilor și într-un fel pe care nu pot sa mi-l explic nici mie, am coborât malul abrupt până în apă.

Reeeceeee… a fost primul gând. Dar bucuria pe care mi-a transmis-o apa aceea cristalină m-a făcut să uit repede senzația de rece. M-am așezat pe bolovanul din mijloc, mare, rotund, fară urmă de colțuri, de parcă un meșter iscusit ar fi șlefuit cu atenție fiecare centimetru de pe suprafața lui…

Am rămas acolo, eu cu mine, cu gândurile mele, uitându-mă cum trece apa aceea pe lângă mine, grăbită să ajungă undeva, nici ea știe unde, ca și mine… și am avut un fel de revelație. Cum trecea apa aceea și doar o infimă  parte mă atingea deși eram în ea, am înțeles că așa trece și viața pe lângă mine. Dacă eu nu intru să circul prin viață și stau pe loc așa cum stăteam în apă, ea, viața, n-o sa vină peste mine.

Dacă nu cauți tu frumosul mi-am spus, n-o să te caute el pe tine, mereu o să treacă pe lângă, atât de aproape, dar pe lângă…

Și-am început să mă gândesc și la visurile mele. Pentru că în fiecare din noi trăiește măcar un  vis, dacă nu un noian de visuri. Și că ne trezim zilnic cu gândul că trebuie să ajungem la el. La vis, zic.

Coasem planuri, destrămăm planuri, croim altele, că primele, vezi Doamne, n-au fost bune. Nu ne-au dus unde ne-am dorit. O luăm de la capăt, înverșunați, mai înverșunați de fiecare dată, în dorința noastră de a obține ceea ce visăm.

Și  iarăși nu reușim!

Dar asta nu înseamnă că ne lăsam. Nuuuuu… țesem alte strategii, mai nebune ca noi, fără să ne gândim o clipa, câte zile, nopți, săptămâni, sau luni, trec pe lângă noi goale, fără să vedem frumusețea zilei pe care am fi putut-o trăi.

E normal, visurile fac parte din viață, ba mai mult, ne fac viața mai frumoasă. Asta, atât timp cât ne lasă să trăim. Cât nu devin bolnăvicioase.

Dar dacă trăim cu mințile întunecate de visuri, uităm să mai trăim clipa.

Uităm să ne trăim viața, în goana dementă după obsedantele visuri.

Unii vor spune ca suntem ambițioși. Eu aș îndrăzni să spun că suntem doar inconștienți. Pentru că altfel aș fi nevoită să zic pe șleau, că suntem nebuni!

Și mi-am mai spus uitandu-mă la apă, că veșnică pe lume e doar schimbarea… pentru ca deși apa parea a fi aceeași, era mereu și mereu și mereu, alta.

Sunt atatea lucruri la care n-am timp să mă gândesc, în ritmul nebun pe care mi-l impune… tot viața.

Daca

Publicat pe Actualizat pe


melc

Iubesc poezia. Iubesc poeziile lui Ilie Dan. Iubesc poezia asta intr-un mod aparte…

Daca

Daca m-ai iubit,
M-ai iertat,
Intr-un timp intreg si inalt,
Rasucit spre marea mirare
A varstei noastre dintai.
Sufletul nostru atunci se zbatea,
Migrand spre orizonturi si pace.
Era timpul copil, de vise-nflorat,
In care se crede, se plange se tace…

Daca m-ai iertat,
M-ai iubit,
Intr-un timp cenusiu, de doruri uscat,
Timp fara margini si joc,
Cu durere si frica-mbracat.
Orb printre vise, sufletul nostru trecea,
Sagetand inspre-a iernii varsta saraca…
Era timp tarziu, cumpanit in iertare,
In care se tace… se tace… se tace…

Daca m-ai iubit,
M-ai iertat…

Ilie Dan, Cumpana gandului, 1981

E blond! Blond!! Blond!!!

Publicat pe Actualizat pe


img.

Trebuie sa pleci urgent in delegatie. Adica maine.” Mi s-a spus la birou. Maine… mormai si eu. Asta e. Pentru trei saptamani? Uffff, cam prea mult. Gandesc rapid ce am de facut, ce iau cu mine ce nu iau…

Brusc imi aduc aminte ca ar trebui sa-mi aranjez putin parul. Sun coafeza care-mi spune ca azi nu este, dar imi face loc maine daca e graba. Ii zic: lasa ca ma descurc.

Si m-am descurcat…

In drum spre casa, opresc la un magazin, sa-mi imi iau o vopsea, sa-l uniformizez imi zic, ca n-o fi un capat de tara sa dai o vopsea pe par. Gasesc nuanta mea de blond, o iau, ajung acasa si m-apuc de treaba. Cu chiu, cu vai, o intind pe par. Ma uit la ceas, zice in prospect 25 -30 de minute. Ma duc la bucatarie, deschid televizorul, laptopul, astept sa treaca minutele. Intre timp, vine “colegul” meu de apartament, care intra, se uita la mine, se holbeaza mai corect, apoi zice: “ce faci? te faci coafeza? si bruneta???”

Mistocar de felul lui de cand il stiu, nu-l bag in seama, ma uit la el si-i raspund la ambele intrebari cu un “da” scurt. Zice: “ mde… e alegerea ta”. Il las in pace, eram preocupata cu o lista…

Ma uita la ceas. 25 de minute. Super imi spun, hai la baie. Intru, ma uit in oglinda o data, a doua, a treia oara, de fiecare data stergandu-ma la ochi. Sterg oglinda! Ma uit iar! Si zbier: e blond!  blond!! blond!!! Oglinda imi striga in ochi: e brunet! E negru! Negru!! Blond! – zbier iarasi la ea.

Negru, zice si sotul meu din usa. Ma uit la el si aproape plangand il intreb: eu ce sa fac acu’?

Rade, un ras bezmetic pentru ca niciodata nu m-a vazut altfel decat blonda, si-mi raspunde: „daca ai fost in stare sa te vopsesti singura, poti sa te si razi singura! Aparatul de ras, e acolo!” Si iese strambandu-se de ras…

Iar eu, peste o jumatate de ora, ies din baie bruneta, spunandu-mi intr-una: e blond, blond, blond…