N-am timp sa ma gandesc la viata…

Publicat pe Actualizat pe


IMG_20151003_114718

Mi-am oferit, în sfârșit, o săptămană de vacanță!

Și într-una din acele zile, pe la ora cinci, după masa de prânz (că abia atunci ajunsesem înapoi la cabană), după drumurile pe care le bătusem cu piciorul, pe unde mașinile n-au intrat, tot grupul cu care eram, a căzut ca secerat. Lați erau. Nici unul dintre noi nu e obișnuit cu drumurile de munte, nici măcar cu mișcarea normală, toți suntem niște sedentari, stăăăăm cât e ziua de lungă închiși în birouri, în fața calculatoarelor, iar seara o luăm de la capăt cu statul, acasă. Tot în fața calculatoarelor unii (de nevoie), în fața televizoarelor, alții. Deci era explicabilă starea în care ne aflam. Și gândul că urmează runda de noapte, cu remi, cu cărti, cu table, șah, scrabble și alte alea, i-a pus la orizontală pe toți.

Ruptă de oboseală eram și eu. Dar un gând mă bântuia înca de dimineață, de pe la șase, când am ieșit să-mi beau cafeaua afară. Singură. Pentru că spre surprinderea mea, eram singura matinală. Restul au început să miște după ora opt…

Revin la gândul care înca de dimineață m-a urmărit. Cabana era pe malul unui râu, Râul Mare, iar în timp ce-mi savuram cafeaua, mă gândeam că dacă n-ar fi doar treisprezece grade în aer, cu siguranța m-aș băga cu picioarele în apa aceea de munte, curată cum nu prea mai vazusem pe la noi prin tară. Sclipea soarele în râul acela, aruncând săgeți de lumină ca niste lasere care dansau pe munte. În stânga și în drepta cabanei, care era de fapt o vila, dar „cabană” ne-o prezentase proprietarul când ne-a închiriat-o, erau munții Retezat, înalți, sălbatici, semeți… și o liniște că mă dureau urechile. În dimineața aceea am ascultat liniștea, pe care doar ciripitul vreunei păsari o mai spărgea din când în când.

Așa că acum, pe seara, i-am lăsat pe toți să doarmă, iar eu mi-am saltat pantalonii până deasupra genunchilor și într-un fel pe care nu pot sa mi-l explic nici mie, am coborât malul abrupt până în apă.

Reeeceeee… a fost primul gând. Dar bucuria pe care mi-a transmis-o apa aceea cristalină m-a făcut să uit repede senzația de rece. M-am așezat pe bolovanul din mijloc, mare, rotund, fară urmă de colțuri, de parcă un meșter iscusit ar fi șlefuit cu atenție fiecare centimetru de pe suprafața lui…

Am rămas acolo, eu cu mine, cu gândurile mele, uitându-mă cum trece apa aceea pe lângă mine, grăbită să ajungă undeva, nici ea știe unde, ca și mine… și am avut un fel de revelație. Cum trecea apa aceea și doar o infimă  parte mă atingea deși eram în ea, am înțeles că așa trece și viața pe lângă mine. Dacă eu nu intru să circul prin viață și stau pe loc așa cum stăteam în apă, ea, viața, n-o sa vină peste mine.

Dacă nu cauți tu frumosul mi-am spus, n-o să te caute el pe tine, mereu o să treacă pe lângă, atât de aproape, dar pe lângă…

Și-am început să mă gândesc și la visurile mele. Pentru că în fiecare din noi trăiește măcar un  vis, dacă nu un noian de visuri. Și că ne trezim zilnic cu gândul că trebuie să ajungem la el. La vis, zic.

Coasem planuri, destrămăm planuri, croim altele, că primele, vezi Doamne, n-au fost bune. Nu ne-au dus unde ne-am dorit. O luăm de la capăt, înverșunați, mai înverșunați de fiecare dată, în dorința noastră de a obține ceea ce visăm.

Și  iarăși nu reușim!

Dar asta nu înseamnă că ne lăsam. Nuuuuu… țesem alte strategii, mai nebune ca noi, fără să ne gândim o clipa, câte zile, nopți, săptămâni, sau luni, trec pe lângă noi goale, fără să vedem frumusețea zilei pe care am fi putut-o trăi.

E normal, visurile fac parte din viață, ba mai mult, ne fac viața mai frumoasă. Asta, atât timp cât ne lasă să trăim. Cât nu devin bolnăvicioase.

Dar dacă trăim cu mințile întunecate de visuri, uităm să mai trăim clipa.

Uităm să ne trăim viața, în goana dementă după obsedantele visuri.

Unii vor spune ca suntem ambițioși. Eu aș îndrăzni să spun că suntem doar inconștienți. Pentru că altfel aș fi nevoită să zic pe șleau, că suntem nebuni!

Și mi-am mai spus uitandu-mă la apă, că veșnică pe lume e doar schimbarea… pentru ca deși apa parea a fi aceeași, era mereu și mereu și mereu, alta.

Sunt atatea lucruri la care n-am timp să mă gândesc, în ritmul nebun pe care mi-l impune… tot viața.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s