Actualizări eveniment recent

Suntem unici, deci „universal valabil” nu se aplica!

Publicat pe Actualizat pe

liber

 

Am cateva zile libere, am citit pana am obosit, m-am uitat si la tv. Si am vazut ca  „n-am ce vedea”. Asta dupa ce mi-am pus casa la punct, ca sa pot sta linistita.

Am iesit prin oras,  m-am plimbat prin diverse pet shopuri cautand un ansamblu de joaca pentru pisici (pentru ca de maine voi avea una mica) si am ramas traznita de preturile practicate. Imi venea sa zic precum ala din reclama: „scump, doamna, scump!” Si sa continui cu „da’ halatul, cat e halatul?”  Si totusi… am luat. Si ansamblu si tot ce e necesar pentru noul locatar si prieten al meu.

Apoi, am intrat prin diverse magazine, sa mai vad una – alta si tot la fel imi venea in cap reclama. Afurist de scumpe toate. Toate pe care le-as vrea. Ca altfel gasesti si chestii de „unica folosinta”, la pret accesibil…

Cu shoppingul m-am lamurit! Ma intorc acasa si asez la locul lor lucrurile cumparate. Si incep sa citesc iarasi. Si iarasi obosesc. Cred ca am nevoie de o carte care sa ma prinda cu adevarat.

Ca sa-mi umplu timpul cu ceva, caut intr-o cutie pastrata cu sfintenie, vechiul goblen, inceput acum patru ani, neterminat nici azi. Ma las prinsa vreo doua ore de asta si iarasi obosesc. Sau ma plictisesc?

Incep sa navighez pe net in cautare de informatii despre cresterea si ingrijirea pisoilor. Tiiiii… ce de informatii… contradictorii. Hotarasc sa cresc pisoiul asa cum voi simti ca e bine pentru el si pentru mine.

Apoi dau peste alte si alte informatii de alta natura. Aiaiaiiiii! Ce de informatii. Avalansa! Raman nauca in fata atator informatii. Nici nu stiu pe care s-o asimilez, sau daca s-o asimilez, ca multe se contrazic intre ele!

Mai oameni buni! Astia vor sa ma inebuneasca de nervii capului, care si asa sunt nervosi! Toti stiu ce e bine pentru mine. Dar toti! Sfaturi cat e lumea de mare.

Doamne, cred ca sunt tampita rau, ei stiu ce e bine pentru mine, eu nu!

35 reguli ca sa fii fericita!

20 de reguli ca sa fii sanatoasa!

45 de reguli pentru o casnicie fericita!

Nu zau! Sa mori tu asta care scrii asa ceva, ca astea se aplica la mine, la tine, la noi toti! Zi da, si sa dea naiba daca nu te caut, ca sa iti spun privindu-te in ochi sa mergi la un psihiatru sa-ti puna un diagnostic! Si sa-ti mai spun ca n-am sa mai citesc ce scrii in vecii vecilor, pentru ca risc sa ajung eu la psihiatru daca te bag in seama.

Nikolai Gogol spunea: „Omul este intelept, destept si priceput in tot ce-i priveste pe altii, dar nu pe sine”. Va spune ceva asta?

Mai oameni buni, voi astia de veniti cu sfaturile voastre absurde, universal valabile, eu inteleg ca aveti nevoie de like-uri si vizualizari, dar chiar asa de prosti ne credeti? Mai ganditi si voi… Noi suntem unici, deci „universal valabil” nu se aplica!

Asa ca, hai sa ne traim vietile cum stim, cum simtim, cat putem de frumos, fiecare dupa creierul, inima si sufletul sau…

 

sursa foto: internet

Reclame

Cu ce eşti tu mai presus decât mine?

Publicat pe Actualizat pe

 

 

pisi1

Urlă în mine revolta „zbierându-ţi” doar din priviri: cu ce eşti tu mai presus decât mine?

De ce sunt eu Leana (aşa îi spun eu celei care le face pe toate în casă), iar tu stai răsturnat comod pe canapeaua din living, butonând blestemata de telecomandă înainte şi înapoi, lăsând-o la fel de năucă cum mă laşi pe mine când nu mai ştiu ce şi dacă vrei.  Sau dormind, căscând, vorbind (singur) cu televizorul, râzând tot cu televizorul, navigând pe net sau jucându-te pe tabletă, laptop, etc.

De ce? Când amândoi am venit de la serviciu, eu mai obosită şi mai târziu – că am o muncă mai solicitantă, tu mai puţin obosit şi mai devreme acasă –  solicitarea ta fiind în funcţie de cât o doreşti de mare… De ce???

Cu ce eşti tu mai presus decât mine, infatuatule, nesimţitule, egoistule, tu care mă întrebi în care sertar îţi sunt şosetele, dacă mai ai aparate de ras, cu ce te îmbraci mâine, ce să mănânci, când să mănânci, când trebuie plătite facturile, de ce n-am spălat vasele, când e gata masa, ce… care… cum… unde… când… hooooo!!! Că se învârte casa cu mine!

Tu, care aştepţi de fiecare dată să te invit la masă… tu, care îmi spui cu o privire nevinovată „iubita, nu am furculiţă”, sau „iubita, nu am şerveţel”… iar mie îmi vine să zbier – în timp ce ţi le aşez zâmbindu-ți îndrăcit de dulce: ia-ţi, dracu’, singur, că nu eşti handicapat şi nici împărat!

Spune-mi, spune-mi! Cu ce?

Cu cele 40 şi… de kile pe care le ai în plus? Păi, am muncit frate, nici măcar pe astea nu le-ai pus singur, că de la cele 10 pe care le aveai în plus faţă de mine la început, tu te-ai tot dus şi ai tot pus, semn că ţi-e bine!

Eu am mai dat vreo trei sau patru jos, deşi nu prea aveam de unde şi acum am doar jumătate din greuatatea ta, dar… nu-i bai!

Acum te întreb aşa:

De ce dracului când mergi la duş, nu iei cu tine tot ce-ţi trebuie? Ca să mă strigi invariabil: „iubitaaaaa, adu-mi şi mie, te rog…”?

Ştiind din nenumărate experiențe că asta îmi pune nervii pe bigudiuri, pare sadică uitarea asta a ta…

Şi-apoi te întrebi, de ce m-apucă toţi nervii care au existat vreodată pe lume?

De ce, în timp ce spăl vasele şi sunt cu mâinile în chiuvetă, mă strigi să vin puţin, doar ca să-mi spui, privindu-mă duios, în timp ce ochii mei te privesc goi: „Îmi dai şi mie un pahar cu apă, te rog?Unde, aş vrea să-ţi urlu: în cap? între ochi? Și nu fac decât să-ţi răspund: Da, iubire… pentru că am învăţat în urma atâtor „dezbateri” pe tema asta, că n-ar avea niciun sens o altă reacţie a mea.

De ce, în loc să pui la loc un lucru pe care l-am uitat unde nu-i e locul, vii şi mă întrebi: nu pui la loc „cutare?” Nuu! Nuuuu! Nuuuuu! aş vrea să strig, dar iarăşi n-o fac, pentru că m-aş enerva şi mai rău.

De ce nu-l pui tu, în loc să mă întrebi? De ce? E SUB DEMNITATEA TA DE BĂRBAT??

Fi-ţi-ar neamul bărbătesc de râs!!

Şi iar te întreb, trântore, cu ce eşti tu mai presus decât mine?

Sau: cine ţi-a spus că tu eşti mai presus decât mine?

Pentru că ştiu că aşa crezi, chiar dacă n-o spui!

sursa foto: internet

 

Sunt liniște

Publicat pe Actualizat pe

 

13177638_1741640719413119_5876162046181340674_n

Pe mine nu mă mai doare lumea.

Nu dau doi bani pe ce cred, sau spun unii sau alții despre mine. Pentru ca ei nu știu ce și cum am trăit, sau trăiesc eu.

Nu mai știu nici eu de câte ori am căzut împinsă de alții și nici de câte ori m-am ridicat singură. Nu mai știu nici de câte ori am adormit plângând și nici de câte ori m-am trezit zâmbind, gata s-o iau de la capăt. Pentru că nu mă las ușor. Și atunci, ei de unde să știe? Pentru că eu nu le-am spus. Însă imaginația n-are limite. Și e la liber… Iar cei frustrați și complexați o folosesc chiar fără limite.  De aceea știu despre noi, lucruri despre care noi habar nu avem.

Eu îmi spun mereu, că trebuie să pot ceea ce îmi propun. Pentru mine trebuie, nu pentru ei. Nu-mi pasă despre ceea ce cred ei. Contează ce simt eu. Iar eu vreau să simt frumusețea și liniștea. Răutățile, piedicile și greutățile, încerc să le minimalizez. Să le „micesc” cum ziceam până pe la patru – cinci ani.

În general oamenii ne judecă după aparențe. Aparent sunt cum vreau eu. În străfundurile sufletului meu însa, n-au intrat decât cei care s-au descălțat la intrare. Asta am învățat-o întâi de la bunica și apoi de la viață.

Cei care doar cred că mă cunosc, n-au acces. Așa că habar nu au cât se înșeală. Dar oricum nu le-ar păsa. Important pentru ei, e ceea ce cred ei că știu.

Și cum mulți oameni au darul de a dezvolta ceea ce cred că știu, încep catalogările. În viziunea lor sunt așa… și așa… și așa… E treaba lor ce cred. Dacă le place să se hrănească cu viețile altora, chiar și neștiindu-le, s-o facă. Înseamnă că viața lor e prea săracă. A mea o fi mai bogată, dacă le place s-o disece.

Eu vreau să îmi hrănesc sufletul cu liniște, cu frumosul din jurul meu, cu pacea pe care o pot oferi cu un cuvânt, cu un gest, sau cu o încurajare, dăruite  celor care chiar au nevoie de ele. Toate, celor care le merită.

Mă mulțumesc cu puțin, dar puținul trebuie să fie frumos. Mi-a trebuit ceva timp și exercițiu să ajung să trăiesc și să gândesc așa. Dar am reușit. Faceți la fel. Conteaza ce simti tu, nu ce cred alții că simți sau trăiești. Și lumea nu te mai doare…

Puterea mea stă în zâmbet și în curajul (unii îl numesc inconștiență) de a mă ridica în picioare în fața obstacolelor și a le înfrunta. Uneori îmi iese, alteori nu. Dar măcar încerc.

„De ce-o zâmbi asta mereu?”, am auzit că se întreabă cei ce zic că le știu pe toate. Cred că asta-i intriga pe ei. Și-atunci încep să presupună… că, și că…

Ce nu știu ei, e că zâmbesc pentru că trăiesc, pentru că vreau să cred că sunt sănătoasă, pentru că am făcut cuiva o bucurie, pentru că cineva mi-a zâmbit, pentru că am ajutat pe cineva dacă am putut, pentru ca lămâiul meu a înflorit iarăși, pentru că o rândunică era cât pe ce să mă lovească în zborul ei jucăuș, pentru că am mai prins o dimineață în lumea asta plină de neprevăzut… O fac fără să conștientizez asta. Zâmbetul aduce liniștea de care avem atâta nevoie și ne face să ne simțim mai frumoase, mai bune, mai femei.

Deci, despre ce vorbesc aici? Despre a fi femeie într-o lume plină de „grija” pe care ne-o poartă cei din jurul nostru…

 

sursa foto: internet

Doamnelor, nu faceți ca mine!

Imagine Publicat pe Actualizat pe

 

551

Toată viața mi-am controlat cuvintele, gesturile, privirile, mimica, nemulțumirile, pâna și  felul în care mă îmbrăcam, am căutat să nu supăr pe nimeni, să fiu tolerantă, înțelegătoare, am făcut diverse compromisuri cu mine însămi, am plecat capul și am înghițit lacrimile care ar fi trebuit să-mi curgă pe obraji și nu în suflet. Atât acasă, cât și în societate. M-am gândit la toți, însa la mine, nu.

Nici să plâng nu-mi permiteam. Așa fusesem educată. “Nimeni să nu te știe, nici de bine, nici de rău. Mai ales de rău. Să taci și să mergi mai departe”. Fi-mi-ar educația de cap, că m-a făcut să-mi pierd frumusețe de ani și parte din viața, așa… de-a-nc*rulea!

Am lăsat mereu de la mine, chiar când știam că am perfectă dreptate, doar ca să nu dau curs unor discuții inutile, ziceam eu, să nu supăr pe unii sau alții. Am făcut deseori ce n-aș fi vrut să fac, din aceeași dorința de a nu intra în gura lumii ca fiind “Gică – contra”. Să fiu de gașcă. Și cu ce m-am ales? Cu un gust amar despre oameni și viața. Atât de amar ajunsese, că într-o zi n-am mai putut să-l rabd și m-am trezit că încep să spun lucrurilor pe nume, la început mai timid, apoi din ce în ce mai vehement și mai des. Viața m-a reeducat.

Și… normal, am intrat în gura lumii! “Ce dracoasă s-a făcut! Ie-te afurisita! S-a trezit mâța blândă”, și câte altele auzeam prin spatele meu… Pentru că aveam curajul să fiu eu, să spun ce gândesc eu cu adevărat, nu ce vor alții să audă. Și nu erau învățați să le spun că nu am timp să fac și treaba lor, că și eu sunt obosită, că sunt la fel ca ei, doar un om. Că vreau să trăiesc cum simt și cum pot, cum vreau, cu alte cuvinte.

Doaaamne, dar ce bine am început să mă simt! Nici pomeneală de sentiment de vinovăție, de regrete, de jenă. Regrete am avut doar pentru ceea ce fusesem.

Și ce teamă îmi fusese de gura lumii! Nu mă gândisem că eu nu trăiesc viața lumii, ci pe a mea.

Sunt eu. Am învățat să spun, nu vreau – când nu vreau, îmi pare rău, nu pot – când nu pot, sau nu. Scurt.

Toleranța mea a ajuns de la maxim la minim. Am devenit atât de „tolerantă“, că toți din jurul meu au ajuns să-mi spună „te rog, dacă vrei, dacă poți”, ceea ce înainte nu se întâmpla decât foarte rar. Înainte primeam doar un fel de ordine. Așa le percepeam. Acum, când mă roagă ceva, le răspund: „mă gândesc dacă…” Altădată aș fi spus zâmbind politicos, „sigur că da…” Chiar dacă asta însemna un efort imens din partea mea. Înclin să cred că eram luată de „slabă de înger”.

„Gică – contra” s-a trezit. În limita bunului simț, desigur. Dar e treaz. După ce jumătate din viață l-am ținut sedat, e liber să trăiască.

Doamnelor, nu faceți ca mine. Lăsați-vă libere. De prejudecăți, de gura lumii, de tot ce nu vă lasă să vă simțiți în largul vostru.

Știți ce bine-mi este? Și ce frumoasă-i viața! Chiar dacă e cam târziu. Dar… cam târziu, nu înseamnă prea târziu!

sursa foto: internet

Nu, categoric, eu n-am de gând să las vârsta de 50 de ani să-mi fure viața!

Publicat pe Actualizat pe

asculta

 

Dau tot mai des peste articole, texte, păreri și alte alea, legate de femeia de 40 de ani. Normal. E vârsta la care femeia atinge apogeul în toate. Așa mă și simt. La apogeu, atât intelectual, psihic, cât și fizic, de ce să nu recunosc. La 30 de ani nu prea aveam timp de mine. Copii, casa, serviciu, toate pe mine…

După 40, sau mai rărit problemele și am avut mai mult timp pentru sufletul meu. Adică, fizicul si psihicul meu. Lucrez la ele, însă nu prea intens.  

În ultimul timp, tot citind despre femeia de 30 de ani, de 40 de ani, dar mai nimic despre cea de 50, am un ușor început de panică, pentru că în curand voi face cunoștintă cu mine, cea de 50 de ani și sper din suflet să rămân femeie!

Sper. Spun sper, pentru că articolele astea cu 40, îmi lasă impresia că cea de 50 nici nu există. 

Doamne iartă-mă! Da’ cu ce-am greșit ca să nu mai exist ca femeie? O să mă transform peste noapte în bărbat sau în vreo altă creatură? Nu, că asta mă îngrozește! Cum adica? Dacă o să fac 50 de ani, nu mai sunt femeie? Doamnelor (și domnilor!), am colege care la 50 și… de ani întorc capete și sucesc gâturi și minți de bărbati! Două colege superbe am, trecute de 50 de ani. Despre una v-am mai povestit în “Când dragostea nu-i o bucurie”. S., care la 54 de ani, a aprins fără voia ei, imaginația unui coleg mai mic decât ea cu vreo șase ani, de l-a lasat năuc. O să ziceți ca e o excepție, iar eu n-o să zic că nu. Totuși, dragii mei, nu bagați și mai tare spaima în mine, lăsați-mă să cred că femeia de 50 de ani, există. 

Am prietene care la 50 de ani arată super, au un tonus excelent și o viață care ar putea stârni invidia celor de 30 de ani, care nu-și văd capul de probleme. Probleme pe care le-am avut și eu, și prietenele mele la vremea noastră. 

Intenționez să rămân și după pragul de 50, aceeași femeie care sunt acum. Se vor mai adăuga ceva riduri? Ei na! Și ce? Sunt ale mele. Asta nu înseamnă că sunt mai puțin femeie decât acum. De kilograme nu m-am plâns niciodată (nu-i meritul meu, în treacăt fie spus), și sper să nu fie cazul nici atunci. Și dacă va fi, mă voi lupta cu ele. 

Mai apar niște fire de par albe? S-a inventat vopseaua de păr, pe care oricum am folosit-o de multă vreme, pentru toate nuanțele pământului pe care mi le-am dorit în păr. Or să apară insomnii? Mira-m-aș! Niciodata nu-mi ajunge somnul. 

Zic unii că o să-mi cadă fața! Vai mamă! Nici prin cap să nu-i treacă, decât așa, puțin, cum e normal. N-am fost niciodată la cosmetică, n-a fost nevoie, dar dacă va fi, o să asaltez cosmeticiana.

Alții spun că o să devin anxioasă. Nici nu mă gândesc! Dacă n-am fost până acum, de ce aș fi atunci? De unde știu ei, cum o sa fiu eu?

Totuși, într-un articol, nu-mi amintesc unde l-am găsit și nici cine l-a scris, se spunea într-un studiu facut de australieni și americani mi de pare, că viața începe la 50 de ani, cel puţin în cazul femeilor. Și că teoria asta nu este un simplu simptom de optimism al femeilor. Că s-a ajuns la concluzia că atunci când ajung la 50 de ani, pentru multe femei viaţa începe cu adevărat. În cele mai multe dintre cazuri, copiii lor sunt deja mari, timpul a atenuat conflictele cu partenerii de viață, cursa pentru carieră a fost înlocuită de relaxare, pentru că de regulă au cam ajuns unde își doreau pe planul ăsta, iar sexul și relaţiile afective nu mai sunt complicate ca în trecut. Studiul a fost realizat pe un eșantion de femei cu vârste cuprinse între 20 şi 65 de ani (din câte îmi amintesc), și potrivit acestuia, mai bine de jumătate dintre femeile mature, au o viaţă sexuală satisfăcătoare şi afirmă că se simt mult mai fericite decât în trecut. Înclin să cred în studiul ăsta, ca să nu mă ia panica de tot… și vă rog să faceți la fel.

Si… nu, categoric, eu n-am de gând să las vârsta de 50 de ani să-mi fure viața, dacă asta și-a propus! 

sursa foto: internet

 

Nu, nu cu tine, iubire, cu altă femeie mă căsătoresc…

Publicat pe Actualizat pe

1111

 

Am trăit povestea asta odată cu ea, aproape ca ea, pentru că eram fericită pentru ea. Eram nedespărțite după orele de serviciu, mai ales că locuiam împreună. Eu aveam un prieten din alt oraș, care apărea doar la sfârșit de săptămână, o poveste frumoasă ziceam eu atunci, dar s-a dovedit a fi o eroare… dar nu asta vreau să împărtășesc aici. Ci povestea ei. Singura prietenă adevărată pe care am avut-o.

Ea era singură, frumoasă cu draci, pe unde mergeam se găseau admiratori pe care, nu știu cum, dar reușea să-i țină la distanță. Râzând, fără să pară că sfidează, deși eu știam că asta făcea, îi ținea departe de noi. De ea mai bine zis, că eu eram – cum credeam atunci – „luată”.

Era înaltă, suplă, perfectă fizic și molipsitor de plină de viață, sinceră fără să doară, trăia fiecare zi ca pe un dar pe care nu se aștepta să-l primească. Cu o bucurie de copil care vede pentru prima dată ceva fascinant.

Apoi…

S-au văzut într-o după-amiază de toamnă târzie, octombrie parcă, veneam împreună, eu și ea, de la serviciu spre casă, când pe strada cam necirculată, o mașină verde a încetinit de departe și a înaintat ușor spe noi. Tipul de la volan se uita fix la ea. Atât de fix, că-mi era frică să nu o ia mașina aceea aiurea, pentru că el nu mai avea ochi decât pentru ea. Vedeam cu uimire că nimic altceva nu mai există pentru el, decât ea. Mi-am întors privirea spre ea, râdea, apoi a scos limba la el. Nu-mi venea să cred! Ea să facă un așa gest? Am întrebat-o de ce face asta. Mi-a răspuns râzând, „pentru că-mi place tipul”.

Era prima data când spunea că-i place cineva. Știam că trăise o dezamăgire… și știam că nu s-ar arunca ușor într-o altă poveste, deși trecuse ceva timp… mergeam și sporovăiam, depășisem momentul și am ajuns acasă.

Ea prin bucătărie, eu prin sufragerie, când o aud:

– Ce naiba-i asta?!?

– Care asta? am întrebat-o.

– Tipul acela – îmi spune, tipul acela a ieșit din scara noastră, a urcat în mașina lui verde și a plecat.

– S-o fi mutat aici, îi răspund, coincidențele există.

A tăcut. Ne-am văzut de ale noastre, fără să mai vorbim despre asta.

Mai pe seară, hotărâm să ieșim la un suc. Când am deschis ușa să ieșim din casă, a căzut o hârtiuță mică, atât de mică, că n-am fi băgat-o în seamă dacă n-o vedeam zburând în jos. S-a aplecat – era clar că din ușa noastră căzuse, a ridicat-o, credeam că vrea s-o arunce la gunoi, dar a despăturit-o și a început să citească. Citind, a încetinit mersul, iar fața i-a devenit atentă și serioasă, semn clar că o interesa.

A terminat de citit, după care, cu ochii pierduți în zare, a spus:

– A plecat la o nuntă, se întoarce duminică seară târziu, probabil că o să ne vedem luni.

– Cine? Cu cine să ne vedem, am întrebat.

– Cu A., tipul din mașina verde.

– A.? întreb. De unde știi cum îl cheamă?

– Din bilet, îmi răspunde.

– Și-i spui deja pe nume de parcă îl cunoști?

– Da, mi-a răspuns, îl cunosc, știu că e el.

– Care el, că mă aduci la disperare cu răspunsurile astea frânte, spune-mi tot.

– Ce să-ți spun? Simt că e el, cel pe care îl așteptam, uite că a venit.

Eram năucă. Nu mai știam ce să cred.

Am întrebat-o dacă se simte bine și mi-a spus că niciodată în viața ei nu s-a simțit mai bine. Am întins mâna după biletul acela și mi l-a dat. Pe hârtia mică, mototolită rău de ea, strânsă în pumn de parcă i-ar fi fost teamă să n-o piardă, scria: „Să nu fugi, te-am găsit și n-o să te las niciodată să pleci, pentru că m-aș pierde pe mine. Plec la o nuntă, mă întorc duminică noaptea, ne vedem luni. A.”

Deodată a zis: „Sunt fericită, atât de fericită. Habar nu aveam cum e fericirea”. Doaaaamne, mi-am zis, asta trebuie să fie dragoste la prima vedere!

Și a fost. Arătau superb împreună, înalți amândoi, atletici, ea blondă, el brunet. Peste trei luni se mutau împreună într-un apartament. Apoi, ne-am întâlnit când și când. Vorbeam cu orele la telefon, asta compensa faptul că nu prea ne vedeam. De fapt, ei nu se vedeau cu nimeni, nu aveau timp decât pentru ei. Nu-i condamnam…

De cele mai multe ori, dacă ne vedeam era din întâmplare, întodeauna îmi povestea cât sunt de fericiți, la fel spunea și el, căci acum deveniseră de nedespărțit, cum fusesem eu cu ea înainte, tot la fel, doar orele de serviciu îi puteau separa. Nimic altceva, nici măcar eu, prietena ei nu puteam să rămân numai cu ea, pentru că el nu se dezlipea de ea, o sorbea întruna din priviri, nimic în afară de ea nu conta, universul lui era ea, la fel cum universul ei era el. O ducea la birou, o lua de la birou. Nu puteau respira unul fără celălalt. Păreau că ar înceta să existe unul fără altul.

Hotărâseră să se căsătorească în anul când el va împlini 30 de ani. Trecuseră aproape patru ani de când erau împreună și el urma să împlinească 30 de ani. Mai erau câteva luni, deja făcuseră planuri, totul era stabilit. Doar câteva luni… eram fericită pentru ei. Eu eșuasem deja.

Într-o noapte, m-am trezit că sună cineva la ușă. M-am speriat rău, nu așteptam pe nimeni. Era ea.

Mi-a povestit că în acea seară el a întârziat, așa cum… a mai întârziat fără a da explicații în câteva seri în ultimele cinci – şase luni… nu mult, câte o oră, două, și nu des, de cinci – şase ori… era împietrită, nu plângea, doar că părea goală, goală de suflet, de viață, de vise. N-o mai recunoșteam. Era o altă femeie, o străină. Avea cu ea două genți mari. Pleca. Nu știa unde, dar spunea că nu mai poate respira același aer, în același oraș cu el, că o să mă sune când se va aranja, când va ști ce să facă cu viața ei…

Mi-a povestit că în seara aceea el întârziase din nou, iar când a venit i-a spus că trebuie să se căsătorească. Iar ea i-a spus „ştiu, iubire”, însă el i-a răspuns: „nu, nu știi, nu cu tine, iubire, cu o femeie, cu mama copilului meu, care se va naște peste cinci luni”.

Cinci luni? Patru luni mai erau până la nunta lor…

Ea a plecat. El s-a însurat.

Ea n-a trecut – cel puțin până acum – peste povestea asta.

Pe el l-am întâlnit o singură dată, de curând, urmărind cu privirea un băiețel de vreo 3 anișori care se străduia să meargă cu bicicleta pe o alee în parc. Alături de el era o femeie tristă, mai tristă decât el…

Când m-a observat, a rămas câțiva pași în urma femeii.

S-a oprit în dreptul meu, apoi m-a întrebat pierdut „unde e?”, fără măcar să mă salute, iar în ochii și vocea lui am simțit atâta durere, că mi-a venit să plâng. Și am mai văzut disperarea cu care aștepta să-i răspund. Nu i-am răspuns. Îi promisesem ei că n-am s-o fac!

          (continuarea in „Cenusa iubirii„) 

 

sursa foto: internet

Spune-mi!

Publicat pe Actualizat pe

14813006_1254611454578794_1233705525_o

Spune-mi tu! Cu ce să te-ajut, dacă nimic nu-mi ceri?

Și-atunci, te-ntreb totuși: De la mine ce vrei?

 

sursa foto: proprie

 

Zbor

Publicat pe Actualizat pe

aripa

În seara asta, am plâns. Un plâns pe care îl credeam uitat.

Un tip (într-o emisiune tv.),  a recitat o poezie ce a durut pâna la lacrimi. 

Durerea lui, prea grea. Și totuși încheia: „Sunt bine, mamă! Stai liniștită! Am învățat să zbor într-o aripă…”

Iar versul lui s-a așezat pe mine ca o ploaie neașteptată, făcându-mă să-mi zic:

Sunt bine, viată! Stai liniștita! Încet, m-ai învățat să zbor într-o aripă…

 

sursa foto: internet

 

Auzi-mă…    – Elena Văcărescu

Publicat pe

images5

 

Auzi-mă! Sunt muzica, mereu

Lipsită de puținul ce-și dorește,

Sunt ritmul mare, unic, straniu, greu,

Din zgomotul furtunii care crește.

 

Sunt muzica aceasta fără frâu,

Sunt melodia blândelor ruine,

Sunt liniștea-ntre țipete, sunt râu

De cântece străvechi trecănd prin mine.

 

Am, muzică, obrajii tăi de soare

Și netedele brațe fericite,

Ce pot prin pomii beți să se strecoare

Și printre zvelte gratii împletite.

 

Am, ca și tine, triste tălpi arzând

De-al morților nepotolit sărut,

Cu viața mea adâncul tău crescând,

Ca-ntr-un ocean, în tine m-am pierdut.

 

Traducere de Elisabeta Isanos.

 

 

 

 

Cu tine – Adrian Păunescu

Publicat pe Actualizat pe

descărcare (1)

Cu tine viața mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Și mă sfârșesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare și e luptă,
Cu tine este tot și e nimic,
Cu tine-mi înflorește lancea ruptă,
Cu tine sunt și mare, sunt și mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,
Cu tine bradu-i brad, și nu sicriu,
Cu tine astăzi mi se face mâine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,
Cu tine chem zapezi și-alung zăpezi,
Cu tine nici tristețea nu e tristă,
Cu tine eu te vad când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept și sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos și sunt ghețar,
Cu tine-ncep și se termină toate,
Cu tine într-un schit apar – dispar.

Cu tine e lumină și-ntuneric,
Cu tine zac să mă-nsănatoșesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.

Cu tine e mai rău și e mai bine,
Cu tine reîncepe viața mea,
Cu tine e mai greu ca fără tine,
Dar fără tine nu s-ar mai putea.