Actualizări eveniment recent

Rochița roșie

Publicat pe Actualizat pe


 

rochita r

 

Eram prin clasa a II-a, cand am vazut in dulapul mamei (care facea si croitorie in timpul liber), o rochita rosie de vara, fara maneci, cam de marimea mea, aproximasem eu.  Mi-au iesit ochii ca la melc, pentru ca desi nu eram dintr-o familie saraca (deloc saraca chiar), rar primeam ceva ce nu-mi era absolut necesar… si m-am gandit ca poate e a mea si nu lucrata de mama pentru vreo clienta, fara ca eu sa-mi dau seama, ca nu urmaream ce face, nu m-a pasionat niciodata croitoria, nici acum, habar n-am sa trag un tiv. 

Totul era cantarit bine in familia mea: e nevoie? nu e nevoie? De regula nu era nevoie de mai nimic pentru mine. Cum am spus, strictul absolut necesar. Uneori nici macar acela…

Dar rochita rosie din dulapul mamei, am iubit-o si am urat-o in acelasi timp, din momentul in care dat cu ochii de ea. Am iubit-o crezand ca e a mea, am urat-o crezand ca e a altcuiva.

N-am intrebat nimic, de teama unui raspuns care m-ar fi pus „cu botul pe labe” – gen: nu e a ta! Am tacut, am sperat, am asteptat. Si intr-una din zile, ma cheama mama (se apropiau sarbatorile de Paste) si-mi zice sa probez rochita aceea, pentru ca… clienta nu poate veni in seara aceea si nu mai poate sa o astepte.

Am imbracat-o cu lacrimi amare in suflet, urand-o cu tot sufletul, nici nu m-am uitat in vreo oglinda. Mama zicea ca e prea simpla si ca o sa ii aplice o floare, pe care o va decupa din niste bucatati de material aflate alaturi. Pe mine nu ma mai interesa, voiam doar sa o dezbrac cat mai repede, in timp ce mama ma tot intorcea si o tot studia.  Apoi m-a intrebat ce floare mi-ar placea sa aplice pe partea de jos – stanga a rochitei, aratandu-mi mai multe modele.

Din rautate (recunosc), am ales o floare mare cam de 15 pe 15 centimetri de culoare albastra. Se potrivea ca nuca in perete! Mama tot insista pe alte nuante care s-a fi potrivit rosului aprins al rochitei, pe alte flori mai mici, eu nu si nu, daca m-ai intrebat, eu pe asta as pune-o! Bine, zice mama. Si pe aia mare si albastra a aplicat-o prin broderie pe frumoasa rochita rosie.

Aveam macar satisfactia ca-i stricasem rochita celei care urma sa o poarte. Daca tot nu e a mea, macar sa nu fie frumoasa, striga invidia din mine.

In prima zi de Paste, scoate mama rochita si mi-o ofera cadou! A cazut tot cerul pe mine… nu ma puteam opri din plans, de ciuda ca stricasem rochia, de ciuda ca nu o simteam a mea. In mintea mea micuta si dorita de ceva frumos, rochita era a unei cliente. Urmatoarele doua veri cat am mai incaput in ea, am imbracat-o de foarte putine ori. O iubeam prea mult chiar si cu floarea aceea mare albastra,  dar n-o simteam a mea. Clienta din umbra imi striga de fiecare data: nu-i a ta!

Si azi pastrez rochita rosie cu floarea albastra aplicata, intr-unul din dulapurile ticsite cu haine, ca am ramas cu o „boala”, cumpar haine mereu si mereu si mereu, chiar daca foarte multe dintre ele, nu le-am imbracat nici macar o data. Dar le simt ale mele.

Complicate sunt gandurile din mintea unui copil care creste cu complexul „eu n-am…”. Desi, eu as fi putut sa am si sa nu raman cu obsesia  ca niciodata n-am suficiente haine. Rochita rosie cu floarea mare albastra aplicata, poarta toata vina. Dar nu pot s-o arunc. Si nici s-o ofer unei fetite. Mi-ar lipsi, cred, motivatia de a-mi urma obsesia.

Unele lucruri petrecute in copilarie, ne urmaresc toata viata.

 

sursa foto: internet

Anunțuri

Gândește-te la asta…

Publicat pe


p8

Cine a spus „să nu-ți clădești niciodată fericirea pe durerea altuia”, a trăit cu siguranța și reversul medaliei. Adică, „roata se întoarce„!

sursa foto: internet

Prea târziu, există!

Publicat pe Actualizat pe


finish

Privește pe undeva pe lângă mine. Și parcă vede ceva. Pentru că ochii ei mari, verzi și deosebit de expresivi, devin triști. Pe chipul de o frumusețe angelică se instalează umbra îngrijorării. E prietena mea de 24 de ani și îi cunosc trăsăturile ca pe buzunarele mele, cum se zice. Văd, însă, că nu și trăirile. Pentru că le-a ascuns chiar și față de mine. Așa e ea. Nu vrea să încarce pe nimeni cu durere. Tace. Tace și înghite, până răbufnește. Asta o știu.

Nu știu cum de s-a hotărât astăzi, să-mi povestească… povestea. Plecarea ei o știam, dar fără amănunte.

Povestea celor șapte ani, îmi zice. Apoi continuă: sau cinci? Sau doi? Că șapte se împarte la doi… Cinci și doi…

O privesc nedumerită și mă lămurește.

„Șapte de toți, cinci ani au fost foarte ok, ultimii doi… nu. Ultimii doi, numai durere și lacrimi. Despre ei o să-ți spun. Aparent eram ok, am darul ăsta de a-mi ascunde trăirile. Nici lui nu i-am spus de prea multe ori <nu e în regulă ce faci>, ca să nu-l agasez. Consider că un om, dacă te iubește, simte și știe când ceva nu e în regulă și ia măsuri. Știu că i-o spuneau băieții cu care ieșea, pe care îi mai aducea uneori și acasă, la meciuri, dar cuvintele lor treceau pe lângă el. Nu vedea sau nu voia să vadă nemulțumirile mele, singurătatea mea.  De câte ori încercam să vorbesc cu el, să lămurim lucrurile, îmi spunea că are de lucru, vorbim mai târziu. Nu  mă întreba despre ce. Nu insistam. Știa despre ce ar urma sa vorbim. Atitudinea lui față de mine.

Sfârșitul a început brusc, cu vreo două sau trei luni înainte de ziua în care se împlineau cinci ani de când eram împreună. Devenise probabil prea sigur pe sentimentele mele, pe statornicia mea, pe mine cu alte cuvinte. Știa că mă găsește mereu acolo unde mă lasă, sau unde ar trebui sa fiu. Și eram. Sau poate nu-i mai păsa.

Poate că am greșit lăsându-l sa creadă că sunt slabă. Trebuia să țip ca să mă fac auzită și să bat cu pumnul în masă. Dar am țipat numai în mine și am izbit cu pumnul în masă doar când eram singură, nu și în prezența lui. Sunt o doamnă, îmi ziceam. Nu insist. Detest refuzurile.

Doi ani de lacrimi ascunse în suflet și în pernă, doi ani în care am auzit până și asta spre sfârșitul lor: nu ești  bună de nimic! Nimic nu faci ca lumea! Și lumea mea începuse deja să se clatine, mai ușor la început, apoi din ce în ce mai tare. Poate are dreptate, îmi ziceam. Poate sunt bună doar profesional, cariera îmi merge strună. Poate ca om sunt un nimic. Îmi distrugea încet și sigur încrederea în mine.

Eram absolut convinsă că nu mă mai iubește. Nu mi-o mai spusese de mult timp. Și atunci m-am gândit că nu are curajul să-mi spună că s-a terminat, ca să nu mă rănească și mai mult. În mine însa, dragostea murise. O ajutase el, o călcase zilnic ca pe un preș,  și o împinsese cu picioarele spre prăpastia unde s-a prăbușit neputincioasă. Și dusă a fost. Rămăsese obișnuința.

Așa că mi-am luat inima în dinți, vorba românului, și m-am hotărât sa fac „ceva ca lumea, să fiu bună de ceva” și i-am spus că mă mut, că nu mai are rost să continuăm povestea asta. I-au ce-i al meu, împărțim cărțile și plec. Mă așteptam să simtă o ușurare că nu a trebuit să o spună el.

Și … aici începe spectacolul! La orice m-aș fi așteptat pe lumea asta, dar nu la reacția pe care a avut-o.

Să vezi un bărbat, care vreme de doi ani te-a ignorat aproape complet –  cu care nu ai mai reușit să comunici aproape deloc, care a petrecut mai mult timp cu băieții decât cu tine, uneori weekend-uri întregi, care nu te sună să vadă ce faci sau să spună unde e și ce face, care nu răspundea la mesaje sau o făcea după ore întregi, care nu răspundea la rarele telefoane pe care le dădeam pentru că era prea ocupat, care venea acasă cu o figură plictisită și căutând mereu motive de reproșuri, căutând defecte mereu –  să-l vezi plângând cu sughițuri ore întregi, spunându-ți că viața fără tine nu există, că acum înțelege cât de mult însemni pentru el, implorând – prăbușit cu totul – iertarea, spunând că nu a crezut niciodată ca ești atât de dură, de hotărâtă, că ai atâta curaj, că știe că a greșit,  dar că mai merită o șansă, că nu e drept să nu o primească, oricine mai are dreptul  la o șansa, chiar și criminalii ies din închisoare, doar el nu va ieși niciodată din coșmarul în care îl arunci,  e ceva ce nu pot descrie în cuvinte.

Și uite așa s-a născut o milă sfâșietoare. Asta simt. Și nu puteam forma un cuplu din mila mea și dragostea lui. Așa că am plecat. Definitiv.  Iar el își plânge dragostea și insistă de luni de zile, sporindu-mi mila când îl văd învârtindu-se cu orele (orele pe care le petrecea cu băieții) în jurul blocului unde stau. Toate lacrimile pe care eu le-am plâns în doi ani, el le plânge acum. Sper, doar, să treacă peste momentele astea, nu-i port pică, dimpotrivă, sunt îngrijorată și vreau doar să fie fericit. Dar nu cu mine. Prea târziu, există!”

 

Prostia doare uneori. În rest… no comment! Nu pot.

 

sursa foto: internet

Dezamăgită? NU!

Publicat pe


 

carte

<<Ce să fac eu, mamă, cu statutul despre care îmi spui tu? Cu sufletul meu cum rămâne? Cum să mă privesc în fiecare zi în oglindă, având sentimentul că ceea ce fac, e muncă în zadar? Pentru că asta am simțit în orele de practică din timpul facultății. Că vorbesc singură. Sau aproape singură. Eu trebuie să simt rezultatele muncii mele, doar așa simt că trăiesc. Dar în clasă erau cel mult opt –zece copii care erau atenți la ceea ce explicam. În rest… mulți erau pe telefoane, ascunse pe sub bănci desigur, alții vorbeau între ei în ciuda intervențiilor mele pentru liniște, alții se scălămbăiau pe la spatele meu când mă întorceam cu fața spre tabla din clasă. Și cât așteptasem orele astea!

Cât timp asistam doar la ore, mă gândeam că depinde de profesor să stapânești clasa. Cumva învinovățeam profesorul de la catedră de nereușita orei. Dar a venit și ziua în care a trebuit sa preiau controlul, sub supravegherea profesorlui desigur, și să țin ora cap-coadă.

Știi tu ce înseamnă un copil de clasa a V-a, pe care nu poți să-l lămurești în nici un fel să se potolească? Un copil care știe că n-ai voie să îl pedepsești în nici un fel? N-ai voie nimic. Doar să îl educi. Dar cum pot eu sa educ  un copil care nu știe de acasă ce are voie și ce nu are voie să facă. Și că nu poate să deranjeze alți 25 de copii, ca să arate el că n-are nimeni ce să îi facă. Asta  am întâlnit la orele de practică. Profesorii mă avertizau ca e o problema în legatură cu o clasă sau alta și erau curioși cum o să o scot la capăt. Am scos-o eu cumva la capăt, dar nu vreau sa fac asta mereu. Aș fi vrut doar să fac ceea ce îmi place, să îi învaț ce știu, să fac din ei  viitori oameni cu care să mă mândresc…

Dar ca să pot să îi învaț, am nevoie de elementele de bază ale educației elementare de acasă. Nu sunt alocate ore speciale de educație elementară  în școli. Și oricum e prea tarziu pentru asta. Unii copii au deja o educație. Educația lui „fă ce vrei…”

Probleme au fost la mai toate clasele.  Și la toate școlile unde am făcut practică. O să zici că e normal. De acord. Dar toate țineau de educație și de restricțiile pe care le au profesorii. Nu mă refer la bătaie, Doamne ferește! Dar ca profesor ai voie sa te folosești de cuvinte și decența. Iar pentru cei mai mulți dintre copii, cuvintele – fără educația de bază – sunt apă de ploaie. Trec pe lângă ei,  cum trece trenul prin gară. Despre decența nici n-au auzit. Nu știu nici ce însemnă cuvântul decent. La fel cum nu știu ce însemnă respectul fața de cei din jur, colegi sau profesori.  Pe marea majoritate a copiilor nu-i afectează nimic din ce spune profesorul. Pe mine însa, orele mă storceau de energie așa cum storci o portocala… Și tu îmi spui că renunț la visul meu? Da, renunț!

Și să-ti mai dau un exemplu? Pe un elev de clasa a VIII-a, cu o atitudine agresivă și total neinteresat de ceea ce predam eu (materie de examen la evaluare!), pe care inițial îl rugasem să renunțe la telefon (dar m-a ignorat), l-am rugat ceva mai târziu să oprească sonorul telefonului pe care se juca, pentru că sunt totuși colegi interesați  de lecție și îi deranjeaza. Știi ce mi-a raspuns? „Cine ești tu, să-mi spui mie ce să fac?”

Chiar? Cine sunt eu? Atunci mi s-a aprins beculețul și am știut că nu asta vreau. Și i-am raspuns că sunt o fostă viitoare profesoară. Pentru câteva momente i-am stârnit curiozitatea, m-a privit și m-a întrebat ce înseamnă „fostă viitoare profesoară”. N-am putut să mă abțin și i-am spus ce gandeam eu despre el: ceea ce ești și tu, un fost viitor OM. Cum nu întelegea, am continuat: eu n-o sa fiu niciodată profesoară, cum nici tu n-o sa fii niciodată OM cu litere mari. Știi ce mi-a zis? „Hai, dă-te dreac!”

E drept, nu eram decat o studentă in practică și el știa asta. Dar totuși…

Am crezut că-mi va exploda capul! Și tu îmi spui despre statut? Ce înseamnă statutul fără respect și fără mulțumirea că faci un lucru cu toată inima, până la capăt și nu doar parțial? Te rog, iartă-mă mamă, dacă te-am dezamăgit!>>

Așa îmi explica fiică-mea cu ceva timp în urmă, decizia de a renunța la visul pe care îl avea încă din clasa a X-a. Acum a terminat facultatea, însă la master s-a reorientat. Și nu, nu m-a dezamăgit, pentru că în sinea mea deși îi admir, îi și compătimesc în același timp pe profesori…

Prea mult și prea puțin

Publicat pe Actualizat pe


15284978_344165509272724_4929556117723977684_n

 

Mă uit în oglindă. Nu sunt Zâna Zorilor, dar nici Muma Pădurii nu sunt. Nu sunt grasă, dar nici prea slabă nu sunt. N-am 1,80 dar nici 1,50. Nu sunt prea deșteaptă, dar nici făcută la beție nu sunt. Sunt un om simplu, obișnuit. Îmi place muzica, îmi plac filmele, îmi place să citesc, îmi plac călătoriile ocazionale, dar n-am făcut din asta o pasiune.   Mi-ar fi plăcut să pot cânta (și cânt, dar numai pentru mine și bietul meu cățel care vrei nu vrei tre’ să m-asculte), după cum mi-ar fi plăcut să joc în filme, pe care doar le vizionez. Ha, vrabia mălai visează! Și câte vrăbii sunt în țara asta… deschide televizorul sau niște reviste și o să vezi la ‘vrăbii’, că ți se acrește rapid de talente botoxate…

Mă scutur de vise și rămân eu. O femeie simplă, obișnuită, care vine de la serviciu și caută puțina relaxare în lumea asta plină de prea mult. Prea multă gălăgie, prea multă minciună, prea multă răutate, prea multe farduri aplicate parcă cu trafaletul în încercarea de a acoperi adevărul ce nu poate fi acoperit, prea multă ignoranță, prea multă invidie, prea multă ură, prea multă neliniște, prea multă suferința, prea multă nedreptate, prea multă frică, prea multă boală, prea multe arme, prea multă nesiguranță, prea multe amenințări, prea multă neîmplinire, prea multă imaginație folosită la modul tendențios, prea multă dorință de ‘îți arăt eu cine sunt’.

Dar și de prea puțin. Prea puțina dragoste, prea puțina sinceritate, prea puțin adevăr, prea puțina înțelegere, prea puțin altruism, prea puțină recunoștință, prea puțin suflet.

Atât de prea mult și prea puțin te poate lăsa în derivă, dacă ești mai sensibil și pui la suflet.

De aceea închid ochii minții, încercând să mă strecor printre tot ce e prea mult sau prea puțin, ca să pot pași în mâine zâmbind. Și ca să pot să mă plac. Că altfel, m-aș defini singură, ca fiind o nemulțumită. Și ar fi prea mult. Sau prea puțin?

sursa foto: proprie

Dumnezeu n-are „Merțan”

Publicat pe Actualizat pe


sa5 593

De câte ori deschid facebook-ul, apare sus o întrebare agasantă: La ce te gândești, Liana?

De regula îi zic în gând: dă-te-n pana mea, ce te interesează? Și uit brusc de întrebare. Astăzi însa am rămas cu ochii pironiți pe întrebare. Aveam un răspuns, dar nu i l-am dat. Nu acolo. O să-i răspund aici. 

Ei bine, măi „feisbucule”, mă gândesc… nici nu știu cum să-ți răspund. Mi-e jenă, dar am s-o fac. Tocmai mă gândeam la preoții ăștia ai noștri. Nuuu… nu la orientarea sexuală a unora dintre ei. Nu mă interesează. Aia e altă poveste. Nici la scuzele Preafericitului, n-au nici o valoare. 

Mă gândeam la Preafericitul, dar la felul cum era îmbrăcat. Straiele lui de mii de euro probabil, țesute cu fir de aur, crucea de la gâtul lui, din aur masiv, că nu cred că și-ar pune la gât o tinichea, fie ea și cruce, la pietrele prețioase cu care e împodobită chestia aia de și-o pune pe cap, la luxul în care trăiește, am auzit ca are un adevărat palat, conturi babane în bănci, mașini de lux – adevărate bijuterii, o avere pe care toți enoriașii lui la un loc nu o pot egala. 

Și mi-am zis că poate de aceea nu mă duc eu la biserică, deși cred în Dumnezeu și mă rog singură lui în fiecare zi. În viziunea mea, Dumnezeu e simplu, îmbrăcat în alb, nu are aur pe el și nici veșminte scumpe. Poate DUMNEZEU, cel la care mă rog eu, nu e cel la care se roagă marea majoritate a preoților îmbrăcați sfidător în straiele lor aurite. 

Ei se roagă la un Dumnezeu al banilor. Și nu se sfiesc să întindă mâna după banul din mâna săracului, al amărâtului, al suferindului care și-a pus nădejdea în el, a împrumutat bani și s-a dus să-și spună durerea așteptându-se ca preotul impozant, să se roage pentru el.  

Nici nu cred că Dumnezeu îi ascultă ruga, văzându-i fățărnicia și fala…

Iisus umbla îmbrăcat în straie simple. Foarte simple. Uneori desculț. Și nu avea nici el „merțan”, nici X5, nici Q7… poate doar un catâr.

De aceea eu prefer să mă rog singură, la Dumnezeul meu care n-are „merțan”, nici palate, nici vile, piscine, șoferi la scară, nici conturi în bancă. Și cred că mai repede mă aude pe mine, decât pe Preafericiți și ce-or mai fi ei.

Iartă-mă Doamne, dacă crezi că-i judec… Și dacă greșesc. Doar mă gândesc că nu toți preoții sunt preoți.

Neputința cuvintelor

Publicat pe


 

Adrian Păunescu spunea: „Două lucruri sunt imposibile: a vedea cu ochii pe Dumnezeu și a povesti dragostea.”

Eu cred că nici frumusețea nu poate fi povestită în felul în care poate fi doar văzută.

Pentru că…

Cum aș putea eu povesti nuferii ăștia care mi-au bucurat ochii câteva zile la rând și mi-au rupt sufletul cu frumusețea lor? 

nuferii

 

Sau marea văzută așa?

b5

 

 

Sau marea și cerul într-o îmbrățișare?

13626527_1066355540080546_8787960451406962985_n

 

Sau cerul văzut așa?

 

17670520_246159145850324_1288906739_o

 

Cuvintele sunt uneori prea puține. Sau eu nu le știu…

 

Cu ce eşti tu mai presus decât mine?

Publicat pe Actualizat pe


 

 

pisi1

Urlă în mine revolta „zbierându-ţi” doar din priviri: cu ce eşti tu mai presus decât mine?

De ce sunt eu Leana (aşa îi spun eu celei care le face pe toate în casă), iar tu stai răsturnat comod pe canapeaua din living, butonând blestemata de telecomandă înainte şi înapoi, lăsând-o la fel de năucă cum mă laşi pe mine când nu mai ştiu ce şi dacă vrei, sau dormind, căscând, vorbind (singur) cu televizorul, râzând tot cu televizorul, navigând sau jucându-te pe tabletă etc., când amândoi am venit de la serviciu, eu mai obosită şi mai târziu – că am o muncă mai solicitantă, tu mai puţin obosit şi mai devreme acasă –  solicitarea ta fiind în funcţie de cât o doreşti de mare… De ce?

Cu ce eşti tu mai presus decât mine, infatuatule, nesimţitule, egoistule, tu care mă întrebi în care sertar îţi sunt şosetele, dacă mai ai aparate de ras, cu ce te îmbraci mâine, ce să mănânci, când să mănânci, când trebuie plătite facturile, de ce n-am spălat vasele, când e gata masa, ce… care… cum… unde… când… hooooo!!! că se învârte casa cu mine!

Tu, care aştepţi de fiecare dată să te invit la masă… tu, care îmi spui cu o privire nevinovată „nu am furculiţă”, sau „nu am şerveţel”… iar mie îmi vine să zbier, în timp ce ţi le aşez zâmbind: ia-ţi, dracu’, singur, că nu eşti handicapat şi nici împărat!

Spune-mi, cu ce?

Cu cele 40 şi… de kile pe care le ai în plus? Păi, am muncit frate, nici măcar pe astea nu le-ai pus singur, că de la cele 10 pe care le aveai în plus faţă de mine la început, tu te-ai tot dus şi ai tot pus, semn că ţi-e bine!

Eu am mai dat vreo trei sau patru jos, deşi nu prea aveam de unde şi acum am doar jumătate din greuatatea ta, dar… îmi e bine!

Acum te întreb aşa:

De ce dracului când mergi la duş, nu iei cu tine tot ce-ţi trebuie? Ca să mă strigi invariabil: „iubitaaaaa, adu-mi şi mie, te rog…”?

Ştiind că asta îmi pune nervii pe bigudiuri, pare sadică uitarea asta a ta…

Şi-apoi te întrebi, de ce m-apucă toţi nervii care au existat vreodată pe lume?

De ce, în timp ce spăl vasele şi-s cu mâinile în chiuvetă, mă strigi să vin puţin, doar ca să-mi spui, privindu-mă duios, în timp ce eu te privesc stupefiată: „Îmi dai şi mie un pahar cu apă, te rog?Unde, aş vrea să-ţi urlu: în cap? între ochi?… şi nu fac decât să-ţi răspund: Da, iubire… pentru că am învăţat în urma nenumăratelor „dezbateri” pe tema asta, că n-ar avea niciun sens o altă reacţie a mea.

De ce, în loc să pui la loc un lucru pe care l-am uitat unde nu-i e locul, vii şi mă întrebi: nu pui la loc „cutare?” Nuu! Nuuuu! Nuuuuu! aş vrea să strig, dar iarăşi n-o fac, pentru că m-aş enerva şi mai rău.

De ce nu-l pui tu, în loc să mă întrebi? De ce? E SUB DEMNITATEA TA DE BĂRBAT??

Fi-ţi-ar neamul bărbătesc de râs!!

Şi iar te întreb, trântore, cu ce eşti tu mai presus decât mine?

Sau: cine ţi-a spus că tu eşti mai presus decât mine?

Pentru că ştiu că aşa crezi, chiar dacă n-o spui!

sursa foto: internet

 

Sunt liniște

Publicat pe


 

13177638_1741640719413119_5876162046181340674_n

Pe mine nu mă mai doare lumea.

Nu dau doi bani pe ce cred sau spun unii sau alții despre mine. Pentru ca ei nu știu ce si cum am trăit sau trăiesc eu.

Nu mai știu nici eu de câte ori am căzut împinsă de alții și nici de câte ori m-am ridicat singură. Nu mai știu nici de câte ori am adormit plângând și nici de câte ori m-am trezit zâmbind, gata s-o iau de la capăt. Pentru că nu mă las ușor. Și atunci, ei de unde să știe? Pentru că eu nu le-am spus. Însă imaginația n-are limite. Și e la liber… Iar cei frustrați și complexați o folosesc chiar fără limite.  De aceea știu despre noi, lucruri despre care noi habar nu avem.

Eu îmi spun mereu, că trebuie să pot ceea ce îmi propun. Pentru mine trebuie, nu pentru ei. Nu-mi pasă despre ceea ce cred ei. Contează ce simt eu. Iar eu vreau să simt frumusețea și liniștea. Răutățile, piedicile și greutățile, încerc să le minimalizez. Să le „micesc” cum ziceam până pe la patru – cinci ani.

În general oamenii ne judecă după aparențe. Aparent sunt cum vreau eu. În străfundurile sufletului meu însa, n-au intrat decât cei care s-au descălțat la intrare. Asta am învățat-o întâi de la bunica și apoi de la viață.

Cei care doar cred că mă cunosc, n-au acces. Așa că habar nu au cât se înșeală. Dar oricum nu le-ar păsa. Important pentru ei, e ceea ce cred ei că știu.

Și cum mulți oameni au darul de a dezvolta ceea ce cred că știu, încep catalogările. În viziunea lor sunt așa… și așa… și așa… E treaba lor ce cred. Dacă le place să se hrănească cu viețile altora, chiar și neștiindu-le, s-o facă. Înseamnă că viața lor e prea săracă. A mea o fi mai bogată, dacă le place s-o disece.

Eu vreau să îmi hrănesc sufletul cu liniște, cu frumosul din jurul meu, cu pacea pe care o pot oferi cu un cuvânt, cu un gest, sau cu o încurajare, dăruite  celor care au nevoie de ele. Toate, celor care le merită.

Mă mulțumesc cu puțin, dar puținul trebuie să fie frumos. Mi-a trebuit ceva timp și exercițiu să ajung să trăiesc și să gândesc așa. Dar am reușit. Faceți la fel. Conteaza ce simti tu, nu ce cred alții că simți sau trăiești. Și lumea nu te mai doare…

Puterea mea stă în zâmbet și în curajul (unii îl numesc inconștiență) de a mă ridica în picioare în fața obstacolelor și a le înfrunta. Uneori îmi iese, alteori nu. Dar măcar încerc.

„De ce-o zâmbi asta mereu?”, am auzit că se întreabă cei ce zic că le știu pe toate. Cred că asta-i intriga pe ei.

Zâmbesc pentru că trăiesc, pentru că vreau să cred că sunt sănatoasă, pentru că am făcut cuiva o bucurie, pentru că cineva mi-a zambit, pentru că am ajutat pe cineva dacă am putut, pentru ca lămâiul meu a înflorit iarași, pentru că o rândunică era cât pe ce să mă lovească în zborul ei jucăuș, pentru că am mai prins o dimineață în lumea asta plină de neprevăzut… O fac fără să conștientizez asta. Zâmbetul aduce liniștea de care avem atâta nevoie și ne face să ne simțim mai frumoase, mai bune, mai femei.

Deci, despre ce vorbesc aici? Despre a fi femeie într-o lume plină de „grija” pe care ne-o poartă cei din jurul nostru…

Ține-te tare, doamnă!

Publicat pe Actualizat pe


furnica

În fiecare din noi trăiește măcar un vis, dacă nu mai multe.

Ne trezim zilnic cu gândul că trebuie sa ajungem la el. La vis, zic.

Coasem planuri, destrămăm planuri, croim altele, că primele, vezi Doamne, n-au fost bune. Nu ne-au dus unde ne-am dorit.

O luăm de la capăt, înverșunate, mai înverșunate de fiecare dată, în dorința noastră de a obține ceea ce visăm.

Și  iarăși se întâmplă să nu reușim!

Dar asta nu înseamnă că ne lăsăm. Nuuuuu… țesem alte strategii, mai trăsnite ca noi, fără să ne gândim o clipă la zilele, nopțile, săptămânile, apoi lunile, care trec pe lângă noi goale, fără să vedem frumusețea zilei pe care am fi putut-o trăi.

Categoric, visurile trebuie să facă parte din viața noastră, ba mai mult, ne fac viața mai frumoasă. Asta, atâta timp cât ne lasă să trăim frumos și liniștit. Cât nu devin bolnăvicioase. Dar dacă trăim cu mințile întunecate de visuri, uităm să mai trăim clipa. Uităm să ne trăim viața în goana dementă după obsedantele visuri.

Unii vor spune ca suntem ambițioase.

Eu aș spune că suntem doar inconștiente trăind așa.

Visăm cu ochii deschiși să rămânem mereu tinere. Eiiiiiii… Doamne! Cine n-ar vrea?

Luptăm pentru asta cu toate armele de care auzim sau dispunem. Facem din asta o obsesie uneori. Lupta cu natura însa, nu e dreaptă. Natura învinge mereu. Ba mai mult, se poate răzbuna. De aceea spun nu categoric silicoanelor, botoxului si altor minuni de genul ăsta. Eu optez pentru mișcare. Sport. Și ăsta cu limite, că nu vreau să arăt ca un bărbat, doar mușchi și pătrățele. Sau la fel de rău, sa fiu doar piele si oase.

Tinerețe fără bătrânețe există, dar nu mi-o doresc și nu v-o doresc!

Îmi zice o prietenă: ce bine ar fi să rămânem pentru totdeauna la 40 de ani. Nu știu de ce, dar mi-a rămas înfiptă ideea în cap ca un cui. N-aveam timp să gândesc atunci, dar ce îmi spusese ea, îmi amintea de ceva. Da, mi-am amintit apoi, cineva îmi făcuse o urare de ziua mea, urare care mă zgâriase pe timpane. Am ignorat-o atunci și am trecut ușor peste ea. Îmi urase tinerețe fără bătrânețe! Frumos gând.

Mă gândeam acum că mi-aș dori să am mereu  40 și de ani, așa cum îmi urase prietenul acela. Dar brusc m-a plesnit un ceva peste creier. Adică ce? Să n-apuc bătrânețea??? Ești nebună,  femeie? Vrei să mori la 40 și de ani? Numai așa poți rămâne mereu la vârsta asta! Ptiu, drace! mi-am zis. Nu, nu vreau! Nu vreau!!  Cum să vreau?!? Aștept bătrânețea cu brațele larg deschise și zâmbetul pe față, cu riduri și baston dac-o trebui și cu tot tacâmul! Cum o fi ea, dar s-o apuc si să mă pot mișca singură! Sufletul meu poate să stea la 40 – 50 de ani cât vrea. Trupul însa nu va sta nici dacă soarele nu va mai apune niciodată.

Așa gândind, îmi spun de fiecare dată când nu reușesc: Tine-te tare, doamnă! Viața nu-i pentru cele care renunță ușor! 

Și-apoi, pe plută, îmi iau visele sănătoase în brațe și-o iau de la capăt, trăind veselă (sau mai mai puțin veselă), fiecare zi pe care viața mi-o dăruiește!

sursa foto: internet

Viața – o minune.

Publicat pe


111

Nu eşti răspunzător pentru că te naşti. Dar eşti direct răspunzător pentru ce trăieşti.”

— Tudor Mușatescu

 

De aceea încerc să trăiesc cum știu: frumos, curat, liniștită și zâmbind vieții…

Nu-i așa că viața- i minunată?

 

sursă foto: proprie