Actualizări eveniment recent

Sunt liniște

Publicat pe Actualizat pe


 

13177638_1741640719413119_5876162046181340674_n

Pe mine nu mă mai doare lumea.

Nu dau doi bani pe ce cred, sau spun unii sau alții despre mine. Pentru ca ei nu știu ce și cum am trăit, sau trăiesc eu.

Nu mai știu nici eu de câte ori am căzut împinsă de alții și nici de câte ori m-am ridicat singură. Nu mai știu nici de câte ori am adormit plângând și nici de câte ori m-am trezit zâmbind, gata s-o iau de la capăt. Pentru că nu mă las ușor. Și atunci, ei de unde să știe? Pentru că eu nu le-am spus. Însă imaginația n-are limite. Și e la liber… Iar cei frustrați și complexați o folosesc chiar fără limite.  De aceea știu despre noi, lucruri despre care noi habar nu avem.

Eu îmi spun mereu, că trebuie să pot ceea ce îmi propun. Pentru mine trebuie, nu pentru ei. Nu-mi pasă despre ceea ce cred ei. Contează ce simt eu. Iar eu vreau să simt frumusețea și liniștea. Răutățile, piedicile și greutățile, încerc să le minimalizez. Să le „micesc” cum ziceam până pe la patru – cinci ani.

În general oamenii ne judecă după aparențe. Aparent sunt cum vreau eu. În străfundurile sufletului meu însa, n-au intrat decât cei care s-au descălțat la intrare. Asta am învățat-o întâi de la bunica și apoi de la viață.

Cei care doar cred că mă cunosc, n-au acces. Așa că habar nu au cât se înșeală. Dar oricum nu le-ar păsa. Important pentru ei, e ceea ce cred ei că știu.

Și cum mulți oameni au darul de a dezvolta ceea ce cred că știu, încep catalogările. În viziunea lor sunt așa… și așa… și așa… E treaba lor ce cred. Dacă le place să se hrănească cu viețile altora, chiar și neștiindu-le, s-o facă. Înseamnă că viața lor e prea săracă. A mea o fi mai bogată, dacă le place s-o disece.

Eu vreau să îmi hrănesc sufletul cu liniște, cu frumosul din jurul meu, cu pacea pe care o pot oferi cu un cuvânt, cu un gest, sau cu o încurajare, dăruite  celor care chiar au nevoie de ele. Toate, celor care le merită.

Mă mulțumesc cu puțin, dar puținul trebuie să fie frumos. Mi-a trebuit ceva timp și exercițiu să ajung să trăiesc și să gândesc așa. Dar am reușit. Faceți la fel. Conteaza ce simti tu, nu ce cred alții că simți sau trăiești. Și lumea nu te mai doare…

Puterea mea stă în zâmbet și în curajul (unii îl numesc inconștiență) de a mă ridica în picioare în fața obstacolelor și a le înfrunta. Uneori îmi iese, alteori nu. Dar măcar încerc.

„De ce-o zâmbi asta mereu?”, am auzit că se întreabă cei ce zic că le știu pe toate. Cred că asta-i intriga pe ei. Și-atunci încep să presupună… că, și că…

Ce nu știu ei, e că zâmbesc pentru că trăiesc, pentru că vreau să cred că sunt sănătoasă, pentru că am făcut cuiva o bucurie, pentru că cineva mi-a zâmbit, pentru că am ajutat pe cineva dacă am putut, pentru ca lămâiul meu a înflorit iarăși, pentru că o rândunică era cât pe ce să mă lovească în zborul ei jucăuș, pentru că am mai prins o dimineață în lumea asta plină de neprevăzut… O fac fără să conștientizez asta. Zâmbetul aduce liniștea de care avem atâta nevoie și ne face să ne simțim mai frumoase, mai bune, mai femei.

Deci, despre ce vorbesc aici? Despre a fi femeie într-o lume plină de „grija” pe care ne-o poartă cei din jurul nostru…

 

sursa foto: internet

Anunțuri

Doamnelor, nu faceți ca mine!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


samsung 825

Toată viața mi-am controlat cuvintele, gesturile, privirile, mimica, nemulțumirile, pâna și  felul în care mă îmbrăcam, am căutat să nu supăr pe nimeni, să fiu tolerantă, înțelegătoare, am făcut diverse compromisuri cu mine însămi, am plecat capul și am înghițit lacrimile care ar fi trebuit să-mi curgă pe obraji și nu în suflet. Atât acasă, cât și în societate. M-am gândit la toți, însa la mine, nu.

Nici să plâng nu-mi permiteam. Așa fusesem educată. “Nimeni să nu te știe, nici de bine, nici de rău. Mai ales de rău. Să taci și să mergi mai departe”. Fi-mi-ar educația de cap, că m-a făcut să-mi pierd frumusețe de ani și parte din viața, așa… de-a-nc*rulea!

Am lăsat mereu de la mine, chiar când știam că am perfectă dreptate, doar ca să nu dau curs unor discuții inutile, ziceam eu, să nu supăr pe unii sau alții. Am făcut deseori ce n-aș fi vrut să fac, din aceeași dorința de a nu intra în gura lumii ca fiind “Gică – contra”. Să fiu de gașcă. Și cu ce m-am ales? Cu un gust amar despre oameni și viața. Atât de amar ajunsese, că într-o zi n-am mai putut să-l rabd și m-am trezit că încep să spun lucrurilor pe nume, la început mai timid, apoi din ce în ce mai vehement și mai des. Viața m-a reeducat.

Și… normal, am intrat în gura lumii! “Ce dracoasă s-a făcut! Ie-te afurisita! S-a trezit mâța blândă”, și câte altele auzeam prin spatele meu… Pentru că aveam curajul să fiu eu, să spun ce gândesc eu cu adevărat, nu ce vor alții să audă. Și nu erau învățați să le spun că nu am timp să fac și treaba lor, că și eu sunt obosită, că sunt la fel ca ei, doar un om. Că vreau să trăiesc cum simt și cum pot, cum vreau, cu alte cuvinte.

Doaaamne, dar ce bine am început să mă simt! Nici pomeneală de sentiment de vinovăție, de regrete, de jenă. Regrete am avut doar pentru ceea ce fusesem.

Și ce teamă îmi fusese de gura lumii! Nu mă gândisem că eu nu trăiesc viața lumii, ci pe a mea.

Sunt eu. Am învățat să spun, nu vreau – când nu vreau, îmi pare rău, nu pot – când nu pot, sau nu. Scurt.

Toleranța mea a ajuns de la maxim la minim. Am devenit atât de „tolerantă“, că toți din jurul meu au ajuns să-mi spună „te rog, dacă vrei, dacă poți”, ceea ce înainte nu se întâmpla decât foarte rar. Înainte primeam doar un fel de ordine. Așa le percepeam. Acum, când mă roagă ceva, le răspund: „mă gândesc dacă…” Altădată aș fi spus zâmbind politicos, „sigur că da…” Chiar dacă asta însemna un efort imens din partea mea. Înclin să cred că eram luată de „slabă de înger”.

„Gică – contra” s-a trezit. În limita bunului simț, desigur. Dar e treaz. După ce jumătate din viață l-am ținut sedat, e liber să trăiască.

Doamnelor, nu faceți ca mine. Lăsați-vă libere. De prejudecăți, de gura lumii, de tot ce nu vă lasă să vă simțiți în largul vostru.

Știți ce bine-mi este? Și ce frumoasă-i viața! Chiar dacă e cam târziu. Dar… cam târziu, nu înseamnă prea târziu!

sursa foto: proprie

Nu, categoric, eu n-am de gând să las vârsta de 50 de ani să-mi fure viața!

Publicat pe Actualizat pe


asculta

 

Dau tot mai des peste articole, texte, păreri și alte alea, legate de femeia de 40 de ani. Normal. E vârsta la care femeia atinge apogeul în toate. Așa mă și simt. La apogeu, atât intelectual, psihic, cât și fizic, de ce să nu recunosc. La 30 de ani nu prea aveam timp de mine. Copii, casa, serviciu, toate pe mine…

După 40, sau mai rărit problemele și am avut mai mult timp pentru sufletul meu. Adică, fizicul si psihicul meu. Lucrez la ele, însă nu prea intens.  

În ultimul timp, tot citind despre femeia de 30 de ani, de 40 de ani, dar mai nimic despre cea de 50, am un ușor început de panică, pentru că în curand voi face cunoștintă cu mine, cea de 50 de ani și sper din suflet să rămân femeie!

Sper. Spun sper, pentru că articolele astea cu 40, îmi lasă impresia că cea de 50 nici nu există. 

Doamne iartă-mă! Da’ cu ce-am greșit ca să nu mai exist ca femeie? O să mă transform peste noapte în bărbat sau în vreo altă creatură? Nu, că asta mă îngrozește! Cum adica? Dacă o să fac 50 de ani, nu mai sunt femeie? Doamnelor (și domnilor!), am colege care la 50 și… de ani întorc capete și sucesc gâturi și minți de bărbati! Două colege superbe am, trecute de 50 de ani. Despre una v-am mai povestit în “Când dragostea nu-i o bucurie”. S., care la 54 de ani, a aprins fără voia ei, imaginația unui coleg mai mic decât ea cu vreo șase ani, de l-a lasat năuc. O să ziceți ca e o excepție, iar eu n-o să zic că nu. Totuși, dragii mei, nu bagați și mai tare spaima în mine, lăsați-mă să cred că femeia de 50 de ani, există. 

Am prietene care la 50 de ani arată super, au un tonus excelent și o viață care ar putea stârni invidia celor de 30 de ani, care nu-și văd capul de probleme. Probleme pe care le-am avut și eu, și prietenele mele la vremea noastră. 

Intenționez să rămân și după pragul de 50, aceeași femeie care sunt acum. Se vor mai adăuga ceva riduri? Ei na! Și ce? Sunt ale mele. Asta nu înseamnă că sunt mai puțin femeie decât acum. De kilograme nu m-am plâns niciodată (nu-i meritul meu, în treacăt fie spus), și sper să nu fie cazul nici atunci. Și dacă va fi, mă voi lupta cu ele. 

Mai apar niște fire de par albe? S-a inventat vopseaua de păr, pe care oricum am folosit-o de multă vreme, pentru toate nuanțele pământului pe care mi le-am dorit în păr. Or să apară insomnii? Mira-m-aș! Niciodata nu-mi ajunge somnul. 

Zic unii că o să-mi cadă fața! Vai mamă! Nici prin cap să nu-i treacă, decât așa, puțin, cum e normal. N-am fost niciodată la cosmetică, n-a fost nevoie, dar dacă va fi, o să asaltez cosmeticiana.

Alții spun că o să devin anxioasă. Nici nu mă gândesc! Dacă n-am fost până acum, de ce aș fi atunci? De unde știu ei, cum o sa fiu eu?

Totuși, într-un articol, nu-mi amintesc unde l-am găsit și nici cine l-a scris, se spunea într-un studiu facut de australieni și americani mi de pare, că viața începe la 50 de ani, cel puţin în cazul femeilor. Și că teoria asta nu este un simplu simptom de optimism al femeilor. Că s-a ajuns la concluzia că atunci când ajung la 50 de ani, pentru multe femei viaţa începe cu adevărat. În cele mai multe dintre cazuri, copiii lor sunt deja mari, timpul a atenuat conflictele cu partenerii de viață, cursa pentru carieră a fost înlocuită de relaxare, pentru că de regulă au cam ajuns unde își doreau pe planul ăsta, iar sexul și relaţiile afective nu mai sunt complicate ca în trecut. Studiul a fost realizat pe un eșantion de femei cu vârste cuprinse între 20 şi 65 de ani (din câte îmi amintesc), și potrivit acestuia, mai bine de jumătate dintre femeile mature, au o viaţă sexuală satisfăcătoare şi afirmă că se simt mult mai fericite decât în trecut. Înclin să cred în studiul ăsta, ca să nu mă ia panica de tot… și vă rog să faceți la fel.

Si… nu, categoric, eu n-am de gând să las vârsta de 50 de ani să-mi fure viața, dacă asta și-a propus! 

sursa foto: internet

 

Crez

Publicat pe Actualizat pe


Crăciun fericit! 

received_1752290824803057

Despre Crăciun nu pot să scriu. Magia pe care o simt, nu are loc în cuvintele mele. Crăciunul se trăiește! 

sursa imagine: internet

Bilanț

Publicat pe


 

 

desculta prin viata

Am înțeles. Cam târziu, aș zice. Am vrut să fii tot ceea ce mi-am dorit să fiu și n-am fost. Și nici n-am cum să mai fiu. Că prea târziu există.

Îmi făcusem din asta un punct fix la care trebuia sa ajung, nevrând să înțeleg când era vorba de tine, că fiecare are drumul pe care și-l alege.

Sunt dezorientată. Complet. Pentru că înțelegând acum, mă dau la o parte din calea ta. Și-mi pierd drumul. Și țelul. Traseul deviază. Unde e nordul? Estul?

Punct la punct. În căutarea altui obiectiv. Probabil râzi și-ti spui: „săracul, cu ce o fi greșit, dacă obiectivul e un alt om”. Poate de data asta reușesc să fac din mine un obiectiv. Poate.

Dacă nu m-ai cunoaște, te-ai întreba dacă am băut. Dar știi că nu beau niciodată altceva decât apă plată cu lămâie. Fiță, cum zici tu. Necesitate, cum zic eu.

 

                                                          ****************

Am sentimentul că toată viața mea, n-am făcut decât să încurc. Pe unii, apoi pe alții… fără să vreau. Am vrut să văd oameni fericiți. Nu mi-a ieșit întotdeauna.

Când am simțit ca nu-mi iese, m-am dat la o parte. Uneori a durut. Dar am vrut să se poată trece mai departe. Unii au trecut râzând, alții plângând. Am râs sau am plâns și eu.

Iar alții s-au făcut că nu văd calea liberă lăsată de mine. A fost alegerea lor…

Oricum, cine ar fi vrut, ar fi putut să mă ocolească. Ușor și fără teamă. Pentru că după cei care pleacă, nu mă uit.  

Mândră că sunt româncă?

Publicat pe Actualizat pe


p17

Mândră că sunt româncă?

Nuuu! De ce aș fi?

România e țara extremelor.

România e țara foamei, a mizeriei,  și prin contrast, a celor care ar fi în stare să și vânda și părinții pentru a le fi lor mai bine.

România e țara unde poți muri liniștit pe stradă, fără ca cineva să se sinchisească de tine.

România e țara unde plătești impozite uriașe și asigurări de sănătate inutile. Tot la medicina particulară ajungi dacă ai nevoie de un medic, unde iarăși plătești de te ustură  și sufletul și buzunarul, și tot fără un diagnostic clar pleci acasă.

România e țara unde muncești de-ți sar ochii din cap și pleci de la munca cu neuronii leșinați, așa de leșinați, că nu-ți mai transmit nici că trebuie să mănânci, și asta pentru un salariu care sa te ajute sa trăiești până la următorul. Asta dacă ești norocos și ai un loc de munca, pentru ca unii au avut grija ani la rând să ne fure/distrugă și locurile de muncă.

România e țara de unde milioane de oameni au plecat, lăsându-și copiii și părinții în voia lui Dumnezeu, în căutarea unui loc de munca mai bine plătit. Dar cu ce sacrificii… pentru că puțini sunt cei care au putut să-i ia cu ei…

România e țara care cumpără tot ce e mai ieftin dar și mai nociv pentru sănătatea noastră.

România e țara care ne ucide încet, dar sigur. Țara depresivilor, a bețivilor care au găsit în alocool un mijloc de a-și îneca amarul…

România e țara bolnavilor fără leac… pentru că accesul la tratamente și medicamente este foarte limitat.

România e țara unde pe facebook toată lumea e fericită. Doar pe facebook…

Postări nesfârșite cu „mândru că sunt român”!

România e țara aparentelor. Aparent e OK. Doar aparent.

Și lista ar putea continua la nesfârșit,  aș putea spune, fără să exagerez mult.

La tv. se sărbătorește. Ce? Aparențele. Că asta m-a enervat și m-a făcut să intru aici și să scriu. Eu nu sărbătoresc minciuna. Mi-e silă. Așa ca am închis televizorul.

La mulți ani, România! Dar mândră că sunt româncă, nu sunt!

sursa foto: internet

Prefer să văd, să ascult, să tac.

Publicat pe Actualizat pe


141

Dacă tac, nu înseamnă că nu am nimic de spus. Poate însemna orice. Că am prea multe de spus sau că mi-e lehamite. Că nu mai cred în cuvinte ci mai mult în fapte. Sau ca vreau liniște. 

N-am un titlu! Poate doar… iubesc viața.

Publicat pe


142

 

Mit

Publicat pe


mit

Se spune ca vechii greci, credeau că la începuturile lumii, bărbatul și femeia formau o singură sferă fascinantă, însă zeii temându-se că o asemenea perfecțiune a formei ar putea să le ia locul, au despicat toate sferele în două și le-au aruncat la întâmplare pe tot cuprinsul pământului. Și că de atunci fiecare jumătate își caută neîncetat cealaltă jumătate, uneori fără să o găsească vreodată.

sursa foto: internet

Frunzele (Elegie de toamnă)

Publicat pe Actualizat pe


frunze

 

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, 
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, 
Să nu văd frunzele cum cad din ram…

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, niciun cuvânt…
Vreau să mă simt la tine ca acasă, 
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt…

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, 
Şi deapănă mereu, fără-ncetare, 
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem…

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie…
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele…

                         Radu Stanca

Rochița roșie

Publicat pe Actualizat pe


 

rochita r

 

Eram prin clasa a IV-a, când am văzut în dulapul mamei (care făcea și croitorie în timpul liber), o rochiță roșie de vară, fără mâneci, cam de mărimea mea, aproximasem eu.  Mi-au ieșit ochii ca la melc privind-o, pentru că deși nu eram dintr-o familie săracă (chiar  deloc săracă), rar primeam ceva ce nu-mi era absolut necesar… și m-am gândit că poate e a mea și nu lucrată de mama pentru vreo clientă, fără ca eu să-mi dau seama, că nu urmăream ce face, nu m-a pasionat niciodată croitoria, nici acum n-am habar să trag un tiv. 

Totul era cântărit bine în familia mea: e nevoie? nu e nevoie?

De regulă nu era nevoie de mai nimic pentru mine, de aceea și aveam îndoieli serioase, cum că ar fi a mea. Cum am spus, totul cântărit la strictul absolut necesar. Iar obiectul în cauza nu părea câtuși de puțin ceva necesar.

Eram învățată deja cu lucrurile astea, deci nu mă dureau.

Dar rochița roșie din dulapul mamei, am iubit-o și am urât-o în același timp, din momentul în care dat cu ochii de ea. Am iubit-o, sperând ca e a mea, am urât-o, crezând că e a altcuiva.

N-am întrebat nimic de teama unui răspuns care m-ar fi pus „cu botul pe labe” – gen: nu e a ta! Am tăcut, am sperat, am așteptat. Și, Doaaamne, cât am sperat, zile, nopți, săptămâni de dorință …

Într-una din zile, mă cheamă mama (se apropiau sărbătorile de Paște) și-mi zice să probez rochița aceea (tremuram toată și o transpirație rece se așternuse pe mine). Să o probez zice, pentru că… clienta nu poate veni în seara aceea și nu mai poate să o aștepte.

Am îmbrăcat-o cu lacrimi amare în suflet, nu în ochi, urând-o cu patimă, cu sufletul zdrobit, și nici nu m-am uitat în vreo oglindă. Mama zicea ca e foarte frumoasă, dar că e prea simplă și că o să îi aplice o floare, pe care o va decupa din niște bucăți de material aflate alături. Pe mine nu mă mai interesa, voiam doar sa o dezbrac cât mai repede, în timp ce mama mă tot întorcea și o tot studia.  Apoi m-a întrebat ce floare mi-ar plăcea să aplice pe partea de jos – stânga, a rochiței, arătându-mi mai multe modele.

Din răutate (recunosc), am ales o floare mare cam de 15 pe 15 centimetri, de un albastru țipător. Se potrivea ca nuca în perete! Până și eu care eram așa de mica, vedeam că nu-i de-acolo. Mama tot insista pe alte nuanțe care s-ar fi potrivit roșului aprins al rochiței, pe alte flori mai mici aplicate în cascadă, eu nu și nu! Dacă m-ai întrebat, eu pe asta aș pune-o! Bine, zice mama. Și pe aia mare și albastră a aplicat-o prin broderie pe frumoasa rochiță roșie.

Aveam măcar satisfacția că-i stricasem rochița celei care urma să o poarte. Dacă tot nu e a mea, măcar să nu fie frumoasă, striga invidia din mine.

 

În prima zi de Paște, scoate mama rochița și mi-o oferă cadou! A căzut tot cerul pe mine… nu mă puteam opri din plâns, plâns cu sughițuri (pe care mama nu-l înțelegea), De bucurie ca e a mea, de durere că nu o simțeam a mea, de ciudă că o stricasem cu floarea aceea a invidiei i-aș zice acum. 

În mintea mea micuța și dorită de ceva frumos, rochița rămăsese a unei cliente. Următoarele doua veri (cât am mai încăput în ea), am îmbrăcat-o de foarte puține ori. O iubeam mult chiar și cu floarea aceea monstruoasă care-mi amintea de răutatea mea, dar n-o simțeam a mea. Clienta din umbră îmi striga de fiecare dată: nu-i a ta!

Și azi păstrez rochița roșie cu floarea albastră aplicată, într-unul din dulapurile ticsite cu haine, că am rămas cu o „boală”, cumpăr haine mereu și mereu și mereu, chiar dacă multe dintre ele, deși nu le-am îmbrăcat nici măcar o dată, le-am oferit mai departe cui i-ar fi folosit. Deci tot am învățat ceva…

Rochița roșie cu floarea mare albastră, aplicată, poartă toată vina. Dar nu pot s-o arunc. Și nici s-o ofer unei fetițe. Mi-ar lipsi, cred, motivația de a-mi urma obsesia. Sau poate că mi-ar lipsi motivul de a oferi și de a primi bucurie. Fiindcă ea m-a învățat ce e bucuria de a oferi, de a primi, de a dori, dar și lecția următoare. Nu săpa groapa altuia, că s-ar putea să cazi tu în ea!

Complicate sunt gândurile din mintea unui copil care crește cu complexul „eu n-am…” Copiii care gândesc sau spun „eu n-am…”, au mai mult suflet decât cei care au totul. Pentru că ei doar doresc și pun atât de mult suflet în dorință, pe când alții doar cer. Sau nici nu cer. Și primesc. Dar îi bucură? Cred că e doar o bucurie superficială, nu plânsă. O bucurie plânsă, e fericire.

Multe lucruri petrecute în copilărie, ne trasează drumuri în viață. Le deschid sau le închid.

sursa foto: internet

Gândește-te la asta…

Publicat pe


p8

Cine a spus „să nu-ți clădești niciodată fericirea pe durerea altuia”, a trăit cu siguranța și reversul medaliei. Adică, „roata se întoarce„!

sursa foto: internet

Iartă-mă, iubire, dar prea târziu există!

Publicat pe Actualizat pe


finish

Privește pe undeva pe lângă mine. Și parcă vede ceva. Pentru că ochii ei mari, verzi și deosebit de expresivi, devin triști. Pe chipul de o frumusețe angelică se instalează umbra îngrijorării. E prietena mea de 24 de ani și îi cunosc trăsăturile ca pe buzunarele mele, cum se zice. Văd, însă, că nu și trăirile. Pentru că le-a ascuns chiar și față de mine. Așa e ea. Nu vrea să încarce pe nimeni cu durere. Tace. Tace și înghite, până răbufnește. Asta o știu.

Nu știu cum de s-a hotărât astăzi, să-mi povestească… povestea. Plecarea ei o știam, dar fără amănunte.

Povestea celor șapte ani, îmi zice. Apoi continuă: sau cinci? Sau doi? Că șapte se împarte la doi… Cinci și doi…

O privesc nedumerită și mă lămurește.

„Șapte de toți, cinci ani au fost de la foarte ok până spre ok, ultimii doi… nu. Ultimii doi, numai durere și lacrimi. Despre ei o să-ți spun. Aparent eram ok, am darul ăsta de a-mi ascunde trăirile. Nici lui nu i-am spus de prea multe ori <nu e în regulă ce faci>, ca să nu-l agasez. Consider că un om, dacă te iubește, simte și știe când ceva nu e în regulă și ia măsuri. Știu că i-o spuneau băieții cu care ieșea, pe care îi mai aducea uneori și acasă, la meciuri, dar cuvintele lor treceau pe lângă el. Nu vedea sau nu voia să vadă nemulțumirile mele, singurătatea mea.  De câte ori încercam să vorbesc cu el, să lămurim lucrurile, îmi spunea că are de lucru, vorbim mai târziu. Nu  mă întreba despre ce. Nu insistam. Știa despre ce ar urma sa vorbim. Atitudinea lui față de mine.

Sfârșitul a început brusc, cu vreo două sau trei luni înainte de ziua în care se împlineau cinci ani de când eram împreună. Devenise probabil prea sigur pe sentimentele mele, pe statornicia mea, pe mine cu alte cuvinte. Știa că mă găsește mereu acolo unde mă lasă, sau unde ar trebui sa fiu. Și eram. Sau poate nu-i mai păsa.

Poate că am greșit lăsându-l sa creadă că sunt slabă. Trebuia să țip ca să mă fac auzită și să bat cu pumnul în masă. Dar am țipat numai în mine și am izbit cu pumnul în masă doar când eram singură, nu și în prezența lui. Sunt o doamnă, îmi ziceam. Nu insist. Detest refuzurile.

Doi ani de lacrimi ascunse în suflet și în pernă, doi ani în care am auzit până și asta spre sfârșitul lor: nu ești  bună de nimic! Nimic nu faci ca lumea! Și lumea mea începuse deja să se clatine, mai ușor la început, apoi din ce în ce mai tare. Poate are dreptate, îmi ziceam. Poate sunt bună doar profesional, cariera îmi merge strună. Poate ca om sunt un nimic. Îmi distrugea încet și sigur încrederea în mine.

Eram absolut convinsă că nu mă mai iubește. Nu mi-o mai spusese de mult timp. Și atunci m-am gândit că nu are curajul să-mi spună că s-a terminat, ca să nu mă rănească și mai mult. În mine însa, dragostea murise. O ajutase el, o călcase zilnic ca pe un preș,  și o împinsese cu picioarele spre prăpastia unde s-a prăbușit neputincioasă. Și dusă a fost. Rămăsese obișnuința.

Așa că mi-am luat inima în dinți, vorba românului, și m-am hotărât sa fac „ceva ca lumea, să fiu bună de ceva” și i-am spus că mă mut, că nu mai are rost să continuăm povestea asta. Iau ce-i al meu, împărțim cărțile și plec. Mă așteptam să simtă o ușurare că nu a trebuit să o spună el.

Și … aici începe spectacolul! La orice m-aș fi așteptat pe lumea asta, dar nu la reacția pe care a avut-o.

Să vezi un bărbat, care vreme de doi ani te-a ignorat aproape complet –  cu care nu ai mai reușit să comunici aproape deloc, care a petrecut mai mult timp cu băieții decât cu tine, uneori weekend-uri întregi doar cu baietii, care nu te suna să vadă ce faci sau să spună unde e și ce face, care nu răspundea la mesaje sau o făcea după ore întregi, care nu răspundea la rarele telefoane pe care le dădeam pentru că era prea ocupat, care venea acasă cu o figură plictisită și căutând mereu motive de reproșuri, căutând defecte mereu –  să-l vezi plângând cu sughițuri ore întregi, spunându-ți că viața fără tine nu există, că acum înțelege cât de mult însemni pentru el, implorând – prăbușit cu totul – iertarea, spunând că nu a crezut niciodată ca ești atât de dură, de hotărâtă, că ai atâta curaj, că știe că a greșit,  dar că mai merită o șansă, că nu e drept să nu o primească, oricine mai are dreptul  la o șansa, chiar și criminalii ies din închisoare, doar el nu va ieși niciodată din coșmarul în care îl arunci,  e ceva ce nu pot descrie în cuvinte.

Și uite așa s-a născut o milă sfâșietoare. Asta simt. Și nu puteam forma un cuplu din mila mea și dragostea lui. Așa că am plecat. Definitiv.  Iar el își plânge dragostea și insistă de luni de zile, sporindu-mi mila când îl văd învârtindu-se cu orele în jurul blocului unde stau (orele pe care le petrecea cu băieții „la o bere”). Toate lacrimile pe care eu le-am plâns în doi ani, el le plânge acum. Sper, doar, să treacă peste momentele astea, nu-i port pică, dimpotrivă, sunt îngrijorată, vreau doar să fie fericit. Dar nu cu mine. 

Privesc în urmă și nu pot decât să spun: iartă-mă, iubire, dar prea târziu există! ”

Ma uit la ea cu admirație, și gândesc iarăși: să te ferească Dumnezeu de femeia răbdătoare care știe ce vrea, și pe care ai umilit-o, pentru că nimic n-o poate întoarce din drum.

 

sursa foto: internet

Dezamăgită? NU!

Publicat pe


 

carte

<<Ce să fac eu, mamă, cu statutul despre care îmi spui tu? Cu sufletul meu cum rămâne? Cum să mă privesc în fiecare zi în oglindă, având sentimentul că ceea ce fac, e muncă în zadar? Pentru că asta am simțit în orele de practică din timpul facultății. Că vorbesc singură. Sau aproape singură. Eu trebuie să simt rezultatele muncii mele, doar așa simt că trăiesc. Dar în clasă erau cel mult opt –zece copii care erau atenți la ceea ce explicam. În rest… mulți erau pe telefoane, ascunse pe sub bănci desigur, alții vorbeau între ei în ciuda intervențiilor mele pentru liniște, alții se scălămbăiau pe la spatele meu când mă întorceam cu fața spre tabla din clasă. Și cât așteptasem orele astea!

Cât timp asistam doar la ore, mă gândeam că depinde de profesor să stapânești clasa. Cumva învinovățeam profesorul de la catedră de nereușita orei. Dar a venit și ziua în care a trebuit sa preiau controlul, sub supravegherea profesorlui desigur, și să țin ora cap-coadă.

Știi tu ce înseamnă un copil de clasa a V-a, pe care nu poți să-l lămurești în nici un fel să se potolească? Un copil care știe că n-ai voie să îl pedepsești în nici un fel? N-ai voie nimic. Doar să îl educi. Dar cum pot eu sa educ  un copil care nu știe de acasă ce are voie și ce nu are voie să facă. Și că nu poate să deranjeze alți 25 de copii, ca să arate el că n-are nimeni ce să îi facă. Asta  am întâlnit la orele de practică. Profesorii mă avertizau ca e o problema în legatură cu o clasă sau alta și erau curioși cum o să o scot la capăt. Am scos-o eu cumva la capăt, dar nu vreau sa fac asta mereu. Aș fi vrut doar să fac ceea ce îmi place, să îi învaț ce știu, să fac din ei  viitori oameni cu care să mă mândresc…

Dar ca să pot să îi învaț, am nevoie de elementele de bază ale educației elementare de acasă. Nu sunt alocate ore speciale de educație elementară  în școli. Și oricum e prea tarziu pentru asta. Unii copii au deja o educație. Educația lui „fă ce vrei…”

Probleme au fost la mai toate clasele.  Și la toate școlile unde am făcut practică. O să zici că e normal. De acord. Dar toate țineau de educație și de restricțiile pe care le au profesorii. Nu mă refer la bătaie, Doamne ferește! Dar ca profesor ai voie sa te folosești de cuvinte și decența. Iar pentru cei mai mulți dintre copii, cuvintele – fără educația de bază – sunt apă de ploaie. Trec pe lângă ei,  cum trece trenul prin gară. Despre decența nici n-au auzit. Nu știu nici ce însemnă cuvântul decent. La fel cum nu știu ce însemnă respectul fața de cei din jur, colegi sau profesori.  Pe marea majoritate a copiilor nu-i afectează nimic din ce spune profesorul. Pe mine însa, orele mă storceau de energie așa cum storci o portocala… Și tu îmi spui că renunț la visul meu? Da, renunț!

Și să-ti mai dau un exemplu? Pe un elev de clasa a VIII-a, cu o atitudine agresivă și total neinteresat de ceea ce predam eu (materie de examen la evaluare!), pe care inițial îl rugasem să renunțe la telefon (dar m-a ignorat), l-am rugat ceva mai târziu să oprească sonorul telefonului pe care se juca, pentru că sunt totuși colegi interesați  de lecție și îi deranjeaza. Știi ce mi-a raspuns? „Cine ești tu, să-mi spui mie ce să fac?”

Chiar? Cine sunt eu? Atunci mi s-a aprins beculețul și am știut că nu asta vreau. Și i-am raspuns că sunt o fostă viitoare profesoară. Pentru câteva momente i-am stârnit curiozitatea, m-a privit și m-a întrebat ce înseamnă „fostă viitoare profesoară”. N-am putut să mă abțin și i-am spus ce gandeam eu despre el: ceea ce ești și tu, un fost viitor OM. Cum nu întelegea, am continuat: eu n-o sa fiu niciodată profesoară, cum nici tu n-o sa fii niciodată OM cu litere mari. Știi ce mi-a zis? „Hai, dă-te dreac!”

E drept, nu eram decat o studentă in practică și el știa asta. Dar totuși…

Am crezut că-mi va exploda capul! Și tu îmi spui despre statut? Ce înseamnă statutul fără respect și fără mulțumirea că faci un lucru cu toată inima, până la capăt și nu doar parțial? Te rog, iartă-mă mamă, dacă te-am dezamăgit!>>

Așa îmi explica fiică-mea cu ceva timp în urmă, decizia de a renunța la visul pe care îl avea încă din clasa a X-a. Acum a terminat facultatea, însă la master s-a reorientat. Și nu, nu m-a dezamăgit, pentru că în sinea mea deși îi admir, îi și compătimesc în același timp pe profesori…