Actualizări eveniment recent

N-am un titlu! Poate doar… iubesc viața.

Publicat pe


142

 

Anunțuri

Mit

Publicat pe


mit

Se spune ca vechii greci, credeau că la începuturile lumii, bărbatul și femeia formau o singură sferă fascinantă, însă zeii temându-se că o asemenea perfecțiune a formei ar putea să le ia locul, au despicat toate sferele în două și le-au aruncat la întâmplare pe tot cuprinsul pământului. Și că de atunci fiecare jumătate își caută neîncetat cealaltă jumătate, uneori fără să o găsească vreodată.

sursa foto: internet

Frunzele (Elegie de toamnă)

Publicat pe Actualizat pe


frunze

 

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, 
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, 
Să nu văd frunzele cum cad din ram…

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, niciun cuvânt…
Vreau să mă simt la tine ca acasă, 
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt…

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, 
Şi deapănă mereu, fără-ncetare, 
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem…

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie…
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele…

                         Radu Stanca

Rochița roșie

Publicat pe Actualizat pe


 

rochita r

 

Eram prin clasa a IV-a, când am văzut în dulapul mamei (care făcea și croitorie în timpul liber), o rochiță roșie de vară, fără mâneci, cam de mărimea mea, aproximasem eu.  Mi-au ieșit ochii ca la melc privind-o, pentru că deși nu eram dintr-o familie săracă (chiar  deloc săracă), rar primeam ceva ce nu-mi era absolut necesar… și m-am gândit că poate e a mea și nu lucrată de mama pentru vreo clientă, fără ca eu să-mi dau seama, că nu urmăream ce face, nu m-a pasionat niciodată croitoria, nici acum n-am habar să trag un tiv. 

Totul era cântărit bine în familia mea: e nevoie? nu e nevoie?

De regulă nu era nevoie de mai nimic pentru mine, de aceea și aveam îndoieli serioase, cum că ar fi a mea. Cum am spus, totul cântărit la strictul absolut necesar. Iar obiectul în cauza nu părea câtuși de puțin ceva necesar.

Eram învățată deja cu lucrurile astea, deci nu mă dureau.

Dar rochița roșie din dulapul mamei, am iubit-o și am urât-o în același timp, din momentul în care dat cu ochii de ea. Am iubit-o, sperând ca e a mea, am urât-o, crezând că e a altcuiva.

N-am întrebat nimic de teama unui răspuns care m-ar fi pus „cu botul pe labe” – gen: nu e a ta! Am tăcut, am sperat, am așteptat. Și, Doaaamne, cât am sperat, zile, nopți, săptămâni de dorință …

Într-una din zile, mă cheamă mama (se apropiau sărbătorile de Paște) și-mi zice să probez rochița aceea (tremuram toată și o transpirație rece se așternuse pe mine). Să o probez zice, pentru că… clienta nu poate veni în seara aceea și nu mai poate să o aștepte.

Am îmbrăcat-o cu lacrimi amare în suflet, nu în ochi, urând-o cu patimă, cu sufletul zdrobit, și nici nu m-am uitat în vreo oglindă. Mama zicea ca e foarte frumoasă, dar că e prea simplă și că o să îi aplice o floare, pe care o va decupa din niște bucăți de material aflate alături. Pe mine nu mă mai interesa, voiam doar sa o dezbrac cât mai repede, în timp ce mama mă tot întorcea și o tot studia.  Apoi m-a întrebat ce floare mi-ar plăcea să aplice pe partea de jos – stânga, a rochiței, arătându-mi mai multe modele.

Din răutate (recunosc), am ales o floare mare cam de 15 pe 15 centimetri, de un albastru țipător. Se potrivea ca nuca în perete! Până și eu care eram așa de mica, vedeam că nu-i de-acolo. Mama tot insista pe alte nuanțe care s-ar fi potrivit roșului aprins al rochiței, pe alte flori mai mici aplicate în cascadă, eu nu și nu! Dacă m-ai întrebat, eu pe asta aș pune-o! Bine, zice mama. Și pe aia mare și albastră a aplicat-o prin broderie pe frumoasa rochiță roșie.

Aveam măcar satisfacția că-i stricasem rochița celei care urma să o poarte. Dacă tot nu e a mea, măcar să nu fie frumoasă, striga invidia din mine.

 

În prima zi de Paște, scoate mama rochița și mi-o oferă cadou! A căzut tot cerul pe mine… nu mă puteam opri din plâns, plâns cu sughițuri (pe care mama nu-l înțelegea), De bucurie ca e a mea, de durere că nu o simțeam a mea, de ciudă că o stricasem cu floarea aceea a invidiei i-aș zice acum. 

În mintea mea micuța și dorită de ceva frumos, rochița rămăsese a unei cliente. Următoarele doua veri (cât am mai încăput în ea), am îmbrăcat-o de foarte puține ori. O iubeam mult chiar și cu floarea aceea monstruoasă care-mi amintea de răutatea mea, dar n-o simțeam a mea. Clienta din umbră îmi striga de fiecare dată: nu-i a ta!

Și azi păstrez rochița roșie cu floarea albastră aplicată, într-unul din dulapurile ticsite cu haine, că am rămas cu o „boală”, cumpăr haine mereu și mereu și mereu, chiar dacă multe dintre ele, deși nu le-am îmbrăcat nici măcar o dată, le-am oferit mai departe cui i-ar fi folosit. Deci tot am învățat ceva…

Rochița roșie cu floarea mare albastră, aplicată, poartă toată vina. Dar nu pot s-o arunc. Și nici s-o ofer unei fetițe. Mi-ar lipsi, cred, motivația de a-mi urma obsesia. Sau poate că mi-ar lipsi motivul de a oferi și de a primi bucurie. Fiindcă ea m-a învățat ce e bucuria de a oferi, de a primi, de a dori, dar și lecția următoare. Nu săpa groapa altuia, că s-ar putea să cazi tu în ea!

Complicate sunt gândurile din mintea unui copil care crește cu complexul „eu n-am…” Copiii care gândesc sau spun „eu n-am…”, au mai mult suflet decât cei care au totul. Pentru că ei doar doresc și pun atât de mult suflet în dorință, pe când alții doar cer. Sau nici nu cer. Și primesc. Dar îi bucură? Cred că e doar o bucurie superficială, nu plânsă. O bucurie plânsă, e fericire.

Multe lucruri petrecute în copilărie, ne trasează drumuri în viață. Le deschid sau le închid.

sursa foto: internet

Gândește-te la asta…

Publicat pe


p8

Cine a spus „să nu-ți clădești niciodată fericirea pe durerea altuia”, a trăit cu siguranța și reversul medaliei. Adică, „roata se întoarce„!

sursa foto: internet

Iartă-mă, iubire, dar prea târziu există!

Publicat pe Actualizat pe


finish

Privește pe undeva pe lângă mine. Și parcă vede ceva. Pentru că ochii ei mari, verzi și deosebit de expresivi, devin triști. Pe chipul de o frumusețe angelică se instalează umbra îngrijorării. E prietena mea de 24 de ani și îi cunosc trăsăturile ca pe buzunarele mele, cum se zice. Văd, însă, că nu și trăirile. Pentru că le-a ascuns chiar și față de mine. Așa e ea. Nu vrea să încarce pe nimeni cu durere. Tace. Tace și înghite, până răbufnește. Asta o știu.

Nu știu cum de s-a hotărât astăzi, să-mi povestească… povestea. Plecarea ei o știam, dar fără amănunte.

Povestea celor șapte ani, îmi zice. Apoi continuă: sau cinci? Sau doi? Că șapte se împarte la doi… Cinci și doi…

O privesc nedumerită și mă lămurește.

„Șapte de toți, cinci ani au fost de la foarte ok până spre ok, ultimii doi… nu. Ultimii doi, numai durere și lacrimi. Despre ei o să-ți spun. Aparent eram ok, am darul ăsta de a-mi ascunde trăirile. Nici lui nu i-am spus de prea multe ori <nu e în regulă ce faci>, ca să nu-l agasez. Consider că un om, dacă te iubește, simte și știe când ceva nu e în regulă și ia măsuri. Știu că i-o spuneau băieții cu care ieșea, pe care îi mai aducea uneori și acasă, la meciuri, dar cuvintele lor treceau pe lângă el. Nu vedea sau nu voia să vadă nemulțumirile mele, singurătatea mea.  De câte ori încercam să vorbesc cu el, să lămurim lucrurile, îmi spunea că are de lucru, vorbim mai târziu. Nu  mă întreba despre ce. Nu insistam. Știa despre ce ar urma sa vorbim. Atitudinea lui față de mine.

Sfârșitul a început brusc, cu vreo două sau trei luni înainte de ziua în care se împlineau cinci ani de când eram împreună. Devenise probabil prea sigur pe sentimentele mele, pe statornicia mea, pe mine cu alte cuvinte. Știa că mă găsește mereu acolo unde mă lasă, sau unde ar trebui sa fiu. Și eram. Sau poate nu-i mai păsa.

Poate că am greșit lăsându-l sa creadă că sunt slabă. Trebuia să țip ca să mă fac auzită și să bat cu pumnul în masă. Dar am țipat numai în mine și am izbit cu pumnul în masă doar când eram singură, nu și în prezența lui. Sunt o doamnă, îmi ziceam. Nu insist. Detest refuzurile.

Doi ani de lacrimi ascunse în suflet și în pernă, doi ani în care am auzit până și asta spre sfârșitul lor: nu ești  bună de nimic! Nimic nu faci ca lumea! Și lumea mea începuse deja să se clatine, mai ușor la început, apoi din ce în ce mai tare. Poate are dreptate, îmi ziceam. Poate sunt bună doar profesional, cariera îmi merge strună. Poate ca om sunt un nimic. Îmi distrugea încet și sigur încrederea în mine.

Eram absolut convinsă că nu mă mai iubește. Nu mi-o mai spusese de mult timp. Și atunci m-am gândit că nu are curajul să-mi spună că s-a terminat, ca să nu mă rănească și mai mult. În mine însa, dragostea murise. O ajutase el, o călcase zilnic ca pe un preș,  și o împinsese cu picioarele spre prăpastia unde s-a prăbușit neputincioasă. Și dusă a fost. Rămăsese obișnuința.

Așa că mi-am luat inima în dinți, vorba românului, și m-am hotărât sa fac „ceva ca lumea, să fiu bună de ceva” și i-am spus că mă mut, că nu mai are rost să continuăm povestea asta. Iau ce-i al meu, împărțim cărțile și plec. Mă așteptam să simtă o ușurare că nu a trebuit să o spună el.

Și … aici începe spectacolul! La orice m-aș fi așteptat pe lumea asta, dar nu la reacția pe care a avut-o.

Să vezi un bărbat, care vreme de doi ani te-a ignorat aproape complet –  cu care nu ai mai reușit să comunici aproape deloc, care a petrecut mai mult timp cu băieții decât cu tine, uneori weekend-uri întregi doar cu baietii, care nu te suna să vadă ce faci sau să spună unde e și ce face, care nu răspundea la mesaje sau o făcea după ore întregi, care nu răspundea la rarele telefoane pe care le dădeam pentru că era prea ocupat, care venea acasă cu o figură plictisită și căutând mereu motive de reproșuri, căutând defecte mereu –  să-l vezi plângând cu sughițuri ore întregi, spunându-ți că viața fără tine nu există, că acum înțelege cât de mult însemni pentru el, implorând – prăbușit cu totul – iertarea, spunând că nu a crezut niciodată ca ești atât de dură, de hotărâtă, că ai atâta curaj, că știe că a greșit,  dar că mai merită o șansă, că nu e drept să nu o primească, oricine mai are dreptul  la o șansa, chiar și criminalii ies din închisoare, doar el nu va ieși niciodată din coșmarul în care îl arunci,  e ceva ce nu pot descrie în cuvinte.

Și uite așa s-a născut o milă sfâșietoare. Asta simt. Și nu puteam forma un cuplu din mila mea și dragostea lui. Așa că am plecat. Definitiv.  Iar el își plânge dragostea și insistă de luni de zile, sporindu-mi mila când îl văd învârtindu-se cu orele în jurul blocului unde stau (orele pe care le petrecea cu băieții „la o bere”). Toate lacrimile pe care eu le-am plâns în doi ani, el le plânge acum. Sper, doar, să treacă peste momentele astea, nu-i port pică, dimpotrivă, sunt îngrijorată, vreau doar să fie fericit. Dar nu cu mine. 

Privesc în urmă și nu pot decât să spun: iartă-mă, iubire, dar prea târziu există! ”

Ma uit la ea cu admirație, și gândesc iarăși: să te ferească Dumnezeu de femeia răbdătoare care știe ce vrea, și pe care ai umilit-o, pentru că nimic n-o poate întoarce din drum.

 

sursa foto: internet

Dezamăgită? NU!

Publicat pe


 

carte

<<Ce să fac eu, mamă, cu statutul despre care îmi spui tu? Cu sufletul meu cum rămâne? Cum să mă privesc în fiecare zi în oglindă, având sentimentul că ceea ce fac, e muncă în zadar? Pentru că asta am simțit în orele de practică din timpul facultății. Că vorbesc singură. Sau aproape singură. Eu trebuie să simt rezultatele muncii mele, doar așa simt că trăiesc. Dar în clasă erau cel mult opt –zece copii care erau atenți la ceea ce explicam. În rest… mulți erau pe telefoane, ascunse pe sub bănci desigur, alții vorbeau între ei în ciuda intervențiilor mele pentru liniște, alții se scălămbăiau pe la spatele meu când mă întorceam cu fața spre tabla din clasă. Și cât așteptasem orele astea!

Cât timp asistam doar la ore, mă gândeam că depinde de profesor să stapânești clasa. Cumva învinovățeam profesorul de la catedră de nereușita orei. Dar a venit și ziua în care a trebuit sa preiau controlul, sub supravegherea profesorlui desigur, și să țin ora cap-coadă.

Știi tu ce înseamnă un copil de clasa a V-a, pe care nu poți să-l lămurești în nici un fel să se potolească? Un copil care știe că n-ai voie să îl pedepsești în nici un fel? N-ai voie nimic. Doar să îl educi. Dar cum pot eu sa educ  un copil care nu știe de acasă ce are voie și ce nu are voie să facă. Și că nu poate să deranjeze alți 25 de copii, ca să arate el că n-are nimeni ce să îi facă. Asta  am întâlnit la orele de practică. Profesorii mă avertizau ca e o problema în legatură cu o clasă sau alta și erau curioși cum o să o scot la capăt. Am scos-o eu cumva la capăt, dar nu vreau sa fac asta mereu. Aș fi vrut doar să fac ceea ce îmi place, să îi învaț ce știu, să fac din ei  viitori oameni cu care să mă mândresc…

Dar ca să pot să îi învaț, am nevoie de elementele de bază ale educației elementare de acasă. Nu sunt alocate ore speciale de educație elementară  în școli. Și oricum e prea tarziu pentru asta. Unii copii au deja o educație. Educația lui „fă ce vrei…”

Probleme au fost la mai toate clasele.  Și la toate școlile unde am făcut practică. O să zici că e normal. De acord. Dar toate țineau de educație și de restricțiile pe care le au profesorii. Nu mă refer la bătaie, Doamne ferește! Dar ca profesor ai voie sa te folosești de cuvinte și decența. Iar pentru cei mai mulți dintre copii, cuvintele – fără educația de bază – sunt apă de ploaie. Trec pe lângă ei,  cum trece trenul prin gară. Despre decența nici n-au auzit. Nu știu nici ce însemnă cuvântul decent. La fel cum nu știu ce însemnă respectul fața de cei din jur, colegi sau profesori.  Pe marea majoritate a copiilor nu-i afectează nimic din ce spune profesorul. Pe mine însa, orele mă storceau de energie așa cum storci o portocala… Și tu îmi spui că renunț la visul meu? Da, renunț!

Și să-ti mai dau un exemplu? Pe un elev de clasa a VIII-a, cu o atitudine agresivă și total neinteresat de ceea ce predam eu (materie de examen la evaluare!), pe care inițial îl rugasem să renunțe la telefon (dar m-a ignorat), l-am rugat ceva mai târziu să oprească sonorul telefonului pe care se juca, pentru că sunt totuși colegi interesați  de lecție și îi deranjeaza. Știi ce mi-a raspuns? „Cine ești tu, să-mi spui mie ce să fac?”

Chiar? Cine sunt eu? Atunci mi s-a aprins beculețul și am știut că nu asta vreau. Și i-am raspuns că sunt o fostă viitoare profesoară. Pentru câteva momente i-am stârnit curiozitatea, m-a privit și m-a întrebat ce înseamnă „fostă viitoare profesoară”. N-am putut să mă abțin și i-am spus ce gandeam eu despre el: ceea ce ești și tu, un fost viitor OM. Cum nu întelegea, am continuat: eu n-o sa fiu niciodată profesoară, cum nici tu n-o sa fii niciodată OM cu litere mari. Știi ce mi-a zis? „Hai, dă-te dreac!”

E drept, nu eram decat o studentă in practică și el știa asta. Dar totuși…

Am crezut că-mi va exploda capul! Și tu îmi spui despre statut? Ce înseamnă statutul fără respect și fără mulțumirea că faci un lucru cu toată inima, până la capăt și nu doar parțial? Te rog, iartă-mă mamă, dacă te-am dezamăgit!>>

Așa îmi explica fiică-mea cu ceva timp în urmă, decizia de a renunța la visul pe care îl avea încă din clasa a X-a. Acum a terminat facultatea, însă la master s-a reorientat. Și nu, nu m-a dezamăgit, pentru că în sinea mea deși îi admir, îi și compătimesc în același timp pe profesori…

Prea mult și prea puțin

Publicat pe Actualizat pe


15284978_344165509272724_4929556117723977684_n

 

Mă uit în oglindă. Nu sunt Zâna Zorilor, dar nici Muma Pădurii nu sunt. Nu sunt grasă, dar nici prea slabă nu sunt. N-am 1,80 dar nici 1,50. Nu sunt prea deșteaptă, dar nici făcută la beție nu sunt. Sunt un om simplu, obișnuit. Îmi place muzica, îmi plac filmele, îmi place să citesc, îmi plac călătoriile ocazionale, dar n-am făcut din asta o pasiune.   Mi-ar fi plăcut să pot cânta (și cânt, dar numai pentru mine și bietul meu cățel care vrei nu vrei tre’ să m-asculte), după cum mi-ar fi plăcut să joc în filme, pe care doar le vizionez. Ha, vrabia mălai visează! Și câte vrăbii sunt în țara asta… deschide televizorul sau niște reviste și o să vezi la ‘vrăbii’, că ți se acrește rapid de talente botoxate…

Mă scutur de vise și rămân eu. O femeie simplă, obișnuită, care vine de la serviciu și caută puțina relaxare în lumea asta plină de prea mult. Prea multă gălăgie, prea multă minciună, prea multă răutate, prea multe farduri aplicate parcă cu trafaletul în încercarea de a acoperi adevărul ce nu poate fi acoperit, prea multă ignoranță, prea multă invidie, prea multă ură, prea multă neliniște, prea multă suferința, prea multă nedreptate, prea multă frică, prea multă boală, prea multe arme, prea multă nesiguranță, prea multe amenințări, prea multă neîmplinire, prea multă imaginație folosită la modul tendențios, prea multă dorință de ‘îți arăt eu cine sunt’.

Dar și de prea puțin. Prea puțina dragoste, prea puțina sinceritate, prea puțin adevăr, prea puțina înțelegere, prea puțin altruism, prea puțină recunoștință, prea puțin suflet.

Atât de prea mult și prea puțin te poate lăsa în derivă, dacă ești mai sensibil și pui la suflet.

De aceea închid ochii minții, încercând să mă strecor printre tot ce e prea mult sau prea puțin, ca să pot pași în mâine zâmbind. Și ca să pot să mă plac. Că altfel, m-aș defini singură, ca fiind o nemulțumită. Și ar fi prea mult. Sau prea puțin?

sursa foto: proprie

Dumnezeu n-are „Merțan”

Publicat pe Actualizat pe


sa5 593

De câte ori deschid facebook-ul, apare sus o întrebare agasantă: La ce te gândești, Liana?

De regula îi zic în gând: dă-te-n pana mea, ce te interesează? Și uit brusc de întrebare. Astăzi însa am rămas cu ochii pironiți pe întrebare. Aveam un răspuns, dar nu i l-am dat. Nu acolo. O să-i răspund aici. 

Ei bine, măi „feisbucule”, mă gândesc… nici nu știu cum să-ți răspund. Mi-e jenă, dar am s-o fac. Tocmai mă gândeam la preoții ăștia ai noștri. Nuuu… nu la orientarea sexuală a unora dintre ei. Nu mă interesează. Aia e altă poveste. Nici la scuzele Preafericitului, n-au nici o valoare. 

Mă gândeam la Preafericitul, dar la felul cum era îmbrăcat. Straiele lui de mii de euro probabil, țesute cu fir de aur, crucea de la gâtul lui, din aur masiv, că nu cred că și-ar pune la gât o tinichea, fie ea și cruce, la pietrele prețioase cu care e împodobită chestia aia de și-o pune pe cap, la luxul în care trăiește, am auzit ca are un adevărat palat, conturi babane în bănci, mașini de lux – adevărate bijuterii, o avere pe care toți enoriașii lui la un loc nu o pot egala. 

Și mi-am zis că poate de aceea nu mă duc eu la biserică, deși cred în Dumnezeu și mă rog singură lui în fiecare zi. În viziunea mea, Dumnezeu e simplu, îmbrăcat în alb, nu are aur pe el și nici veșminte scumpe. Poate DUMNEZEU, cel la care mă rog eu, nu e cel la care se roagă marea majoritate a preoților îmbrăcați sfidător în straiele lor aurite. 

Ei se roagă la un Dumnezeu al banilor. Și nu se sfiesc să întindă mâna după banul din mâna săracului, al amărâtului, al suferindului care și-a pus nădejdea în el, a împrumutat bani și s-a dus să-și spună durerea așteptându-se ca preotul impozant, să se roage pentru el.  

Nici nu cred că Dumnezeu îi ascultă ruga, văzându-i fățărnicia și fala…

Iisus umbla îmbrăcat în straie simple. Foarte simple. Uneori desculț. Și nu avea nici el „merțan”, nici X5, nici Q7… poate doar un catâr.

De aceea eu prefer să mă rog singură, la Dumnezeul meu care n-are „merțan”, nici palate, nici vile, piscine, șoferi la scară, nici conturi în bancă. Și cred că mai repede mă aude pe mine, decât pe Preafericiți și ce-or mai fi ei.

Iartă-mă Doamne, dacă crezi că-i judec… Și dacă greșesc. Doar mă gândesc că nu toți preoții sunt preoți.

Neputința cuvintelor

Publicat pe


 

Adrian Păunescu spunea: „Două lucruri sunt imposibile: a vedea cu ochii pe Dumnezeu și a povesti dragostea.”

Eu cred că nici frumusețea nu poate fi povestită în felul în care poate fi doar văzută.

Pentru că…

Cum aș putea eu povesti nuferii ăștia care mi-au bucurat ochii câteva zile la rând și mi-au rupt sufletul cu frumusețea lor? 

nuferii

 

Sau marea văzută așa?

b5

 

 

Sau marea și cerul într-o îmbrățișare?

13626527_1066355540080546_8787960451406962985_n

 

Sau cerul văzut așa?

 

17670520_246159145850324_1288906739_o

 

Cuvintele sunt uneori prea puține. Sau eu nu le știu…

 

Cu ce eşti tu mai presus decât mine?

Publicat pe Actualizat pe


 

 

pisi1

Urlă în mine revolta „zbierându-ţi” doar din priviri: cu ce eşti tu mai presus decât mine?

De ce sunt eu Leana (aşa îi spun eu celei care le face pe toate în casă), iar tu stai răsturnat comod pe canapeaua din living, butonând blestemata de telecomandă înainte şi înapoi, lăsând-o la fel de năucă cum mă laşi pe mine când nu mai ştiu ce şi dacă vrei, sau dormind, căscând, vorbind (singur) cu televizorul, râzând tot cu televizorul, navigând sau jucându-te pe tabletă etc., când amândoi am venit de la serviciu, eu mai obosită şi mai târziu – că am o muncă mai solicitantă, tu mai puţin obosit şi mai devreme acasă –  solicitarea ta fiind în funcţie de cât o doreşti de mare… De ce?

Cu ce eşti tu mai presus decât mine, infatuatule, nesimţitule, egoistule, tu care mă întrebi în care sertar îţi sunt şosetele, dacă mai ai aparate de ras, cu ce te îmbraci mâine, ce să mănânci, când să mănânci, când trebuie plătite facturile, de ce n-am spălat vasele, când e gata masa, ce… care… cum… unde… când… hooooo!!! că se învârte casa cu mine!

Tu, care aştepţi de fiecare dată să te invit la masă… tu, care îmi spui cu o privire nevinovată „nu am furculiţă”, sau „nu am şerveţel”… iar mie îmi vine să zbier, în timp ce ţi le aşez zâmbind: ia-ţi, dracu’, singur, că nu eşti handicapat şi nici împărat!

Spune-mi, cu ce?

Cu cele 40 şi… de kile pe care le ai în plus? Păi, am muncit frate, nici măcar pe astea nu le-ai pus singur, că de la cele 10 pe care le aveai în plus faţă de mine la început, tu te-ai tot dus şi ai tot pus, semn că ţi-e bine!

Eu am mai dat vreo trei sau patru jos, deşi nu prea aveam de unde şi acum am doar jumătate din greuatatea ta, dar… îmi e bine!

Acum te întreb aşa:

De ce dracului când mergi la duş, nu iei cu tine tot ce-ţi trebuie? Ca să mă strigi invariabil: „iubitaaaaa, adu-mi şi mie, te rog…”?

Ştiind că asta îmi pune nervii pe bigudiuri, pare sadică uitarea asta a ta…

Şi-apoi te întrebi, de ce m-apucă toţi nervii care au existat vreodată pe lume?

De ce, în timp ce spăl vasele şi-s cu mâinile în chiuvetă, mă strigi să vin puţin, doar ca să-mi spui, privindu-mă duios, în timp ce eu te privesc stupefiată: „Îmi dai şi mie un pahar cu apă, te rog?Unde, aş vrea să-ţi urlu: în cap? între ochi?… şi nu fac decât să-ţi răspund: Da, iubire… pentru că am învăţat în urma nenumăratelor „dezbateri” pe tema asta, că n-ar avea niciun sens o altă reacţie a mea.

De ce, în loc să pui la loc un lucru pe care l-am uitat unde nu-i e locul, vii şi mă întrebi: nu pui la loc „cutare?” Nuu! Nuuuu! Nuuuuu! aş vrea să strig, dar iarăşi n-o fac, pentru că m-aş enerva şi mai rău.

De ce nu-l pui tu, în loc să mă întrebi? De ce? E SUB DEMNITATEA TA DE BĂRBAT??

Fi-ţi-ar neamul bărbătesc de râs!!

Şi iar te întreb, trântore, cu ce eşti tu mai presus decât mine?

Sau: cine ţi-a spus că tu eşti mai presus decât mine?

Pentru că ştiu că aşa crezi, chiar dacă n-o spui!

sursa foto: internet