Lună: Iunie 2015

Cand ai sa pleci?

Publicat pe Actualizat pe


1a

Sufletul meu?

E icoana a chipului tau. La care ma inchin in fiecare noapte, sa ma dezlege de dragostea ce stiu, ca nu mai are moarte!

Doar atat a ramas din tot ce a fost in acel anotimp albastru al vietii noastre, anotimp pierdut printre resturi de bucurii sau tristeti aduse de ani. Durerea asta surda, a ceea ce ar fi putut sa fie, dar n-a mai fost…

Alt anotimp al iubirii n-a mai venit, pentru ca tu, atunci, ai luat cu tine dragostea mea. Si eu ce-as mai fi putut sa ofer? Sufletul meu? Era ocupat! De tine. 

Inca te mai intreb in gand: cand ai sa pleci? Din suflet, zic.

sursa foto: internet

Cuvinte nerostite. Sau ce nu stii, nu te doare?

Publicat pe Actualizat pe


14390842_1131842950198471_8150203599788179056_n

 

Nu stiu cum ranesc palmele…

Stiu doar cum ranesc cuvintele…

Cele spuse, dar si cele nespuse.

Despre cele spuse… hmmm, macar te lasa cu o certitudine. Placuta sau nu.

Pe mine, cele nespuse m-au durut cel mai tare.

Pentru ca desi le-am citit in priviri, n-am sa stiu niciodata daca au existat cu adevarat, ori a fost doar imaginatia mea.

Pe unele as fi vrut cu disperare sa le aud, de aceea am ramas cu durerea…

Cat despre altele, as fi vrut sa nu existe nici macar in dictionare…

Se spune ca ce nu stii, nu te doare. Poate da, in unele situatii.

Dar eu si acum mai simt durerea aceea nefireasca, pe care doar cuvintele nerostite pot sa ti-o aduca… 

foto: by Liana

Singuri in doi… sau singur?

Publicat pe Actualizat pe


 

p17

Totul incepe cu o poveste minunata. Intotdeauna.

Pentru o vreme, ramane asa. Minunata.

Si totusi, de cele mai multe ori, aici se ajunge: singuri in doi! Incepem sa ne intrebam:  cand, cum, unde, de ce???

Cautam raspunsuri care nu ne mai ajuta. Pentru ca e prea tarziu. Daca am ajuns sa ne intrebam asta, e mult prea tarziu. Inseamna ca n-am sesizat la timp semnalele. 

Din lipsa de timp? Nu mai avem timp sa vorbim, sa ne gandim unii la altii, sa  ne intelegem sentimentele. Si ajungem aici. Unii dintre noi tolereaza situatia asa cum e ea, devenim un obiect de care celalalt se foloseste la nevoie, pentru simplul motiv ca suntem la indemana. Simtim umilinta in acele momente.

Ne inghitim lacrimile, alungam visurile, strivim cu ciuda sentimentul de umilinta si pasim mai departe.

Intro alta zi, in  care desigur… o luam de la capat. Tot singuri in doi. Pana la capat… pentru ca ne lipseste curajul de a face un pas in lateral, pas care ne-ar scoate din cercul vicios. Si pentru ca chiar si asa, „singuri in doi”, avem un anume confort psihic, suna ciudat, dar avem linistea – daca o putem numi asa – ca nu suntem „chiar singuri”. 🙂

Si daca am face pasul acela in lateral, dincolo de cerc, ce ne asteapta? O alta singurate?

Oare care o fi mai grea? Singuratea in doi? Singuratea “in unul”?

Ne poate raspunde doar cel care a parasit cercul!

sursa foto: internet

Zilele noastre pier ca fumul…

Publicat pe Actualizat pe


 

 

12829274_925603407558398_4148888623466577353_o

Ne trezim, si ametiti inca de ziua de ieri, incepem sa ne facem planuri si sa cautam raspunsuri pentru ziua  in care tocmai am pasit, cautam un „ceva” in fiecare zi, negasindu-l, alergand disperati pana in noapte – cand obositi –  lasam zilei de maine obligatia de a ne raspunde la intrebarile care, credem noi, ne-au irosit ziua.

Apoi, “maine”,  o luam de la capat, cu o si mai mare inversunare, care ne oboseste si mai mult.

Resemnati, asteptam sfarsitul de saptamana, ‘sa ne relaxam’ – zicem.

Dar nu o facem. Ne stresam si mai mult la gandul ca urmeaza o alta saptamana nebuna, mai nebuna ca cea care tocmai a trecut, care a a strans mai multe griji si intrebari…

Mai nou spunem ca traim pentru week – end.

Dar nici macar asta nu o facem cum trebuie. Pentru ca nu ne lasa gandurile.

Si nu intelegem ca, inevitabil, in stilul asta,  zilele noastre pier ca fumul…

sursa foto: internet