Lună: Iunie 2016

Blestemul telefonului uitat

Publicat pe Actualizat pe


 

bbb1

 

Plecam cât de des aveam ocazia, undeva aiurea prin tară. Ne luam în mașină pisica, cortul, hainele și lucrurile necesare pentru un week end, care uneori se prelungea cu o zi sau două. Dormeam unde ne apuca vremea, la o pensiune, la un hotel, în cort, uneori în masină dacă eram în munți și mie îmi era frică să dorm în cort, nefiind un loc amenajat pentru asta. Dar ce frumos si relaxant era. Eram fericiți. Nu stabileam un traseu anume, ne duceam unde mergea mașina. Întrebam: “Unde mergem?”, “Unde vrea mașina…” și râdeam amândoi cu lacrimi. Și mașina voia diverse trasee. De fiecare dată altele. Ultimul, l-a vrut la Cazane. Cazanele Dunării. Ultimul împreună vreau să zic. De la Cazane ne-am întors pe undeva prin zona Hațegului.

De multe ori eu stateam pe bancheta din spate cu pisica torcând alături de mine. Uneori mă întindeam pe banchetă dacă eram obosită și ațipeam. Așa s-a întâmplat și atunci. Ațipisem. Învățasem să dorm în mașină. Dar am simțit că el a oprit mașina și că cineva a urcat în dreapta lui. Apoi aroma prea dulce a unui parfum destul de ieftin a ajuns înspre mine. Prea ieftin și prea dulce, prea mult , mi-am zis.

A fost prima dată când cineva străin urca în mașină. Niciodată nu opream pentru nimeni. Ba da! Luam uneori femei care aveau copii mici. Atât.

De data asta, era doar o femeie singură.

Încep să vorbească, despre “unde mergi… ce faci acolo”, vreme, nimicuri. Cu ochii întredeschiși îl vad că îi face semn înspre bancheta din spate. Aud un: oooo… și încep să vorbească mai încet. Aproape că nu mai înțelegeam ce spun. Kenny Rogers cu Lady le acoperea discuția și mai torcea și pisica la urechea mea.

Mă ridic, pisica îmi sare în brațe și el îmi spune: Ea e Mălina, am oprit pentru că aștepta în soare și oricum mă plictiseam fiindcă tu dormeai. E ok, răspund. Peste câțiva kilometri, Mălina vrea să coboare, mulțumește, ne urează drum bun, el întinde mâna pe scaunul din dreapta și îi spune: ți-a căzut asta. Mălina se apleacă și ia “asta”.

N-am vazut ce era. Aveam să înțeleg mai itârziu că era cartea lui de vizită, adică telefoanele…

Ne-am întors ca de fiecare dată, relaxați, gata s-o luăm de la capăt fiecare cu ce avea de făcut. Pe urmă, s-a întamplat tot mai des ca atunci când ar fi trebuit să plecăm iarași cu cațel și purcel la drum, să-mi spună că trebuie să plece în delegație. Mai pleca uneori și înainte. No, asta e. E-n regula, dacă trebuie, trebuie. Numai că în ultimile luni delegațiile se înmulțiseră…

Am rămas acasă și în scurt timp am constatat că își uitase unul dintre telefoane în baie. Avea două, în ideea că dacă nu e semnal pe unul, e pe celălalt. Doar că acasă rămăsese telefonul serviciu pe care suna în disperare asociatul lui. Îi răspund într-un final și mă întreabă ce se intamplă de nu răspunde pe nici unul dintre telefoane. Îi spun că probabil nu are semnal pe celălat în zona în care e, iar pe ăsta l-a uitat acasă. Mă întreabă ce cauta acolo! Îi răspund că el ar trebui să știe, doar sunt asociați…

Omul habar n-are despre ce vorbesc. Care delegație? Apoi întelege că scrântit-o și încearcă s-o dreagă…că… ăăăă, daaa… Lăsați, nu vă mai deranjați, gândesc, ii spun la revedere și închid.

Peste puțin timp sună iarași telefonul. Mă uit și văd: “Mălin”. Îmi amintesc brusc de Mălina cea de acum multe luni, deși nu mă mai gândisem niciodată la ea. Dar nu răspund. Vreme de aproape o ora a tot sunat “Mălin”. Apoi a venit un mesaj tot de la “Mălin”. M-am gândit că o fi ceva urgent de trimite și mesaj, asa că l-am deschis și… “Unde iești iubică, k am nebunit de knd te sun. knd ajungi? măcar spunemi dacă nai putut scăpa de aia și nu vi”.

Ceee???  Mai citesc o dată. M-am gândit că nu văd bine. Toate furtunile lumii se adunaseră în sufletul meu și nu știam cum să le fac față. Era o noutate tot ce se întâmpla. Cred că dacă ar fi îinfipt cineva un ac în mine, n-aș fi simțit nimic!

Lumea mea se prăbușea, cerul era pe pământ și pământul pe cer. Și toate se amestecaseră de nu mai înțelegeam nimic.

Am stat cu telefonul în mână multă vreme în timp ce “Mălin” suna… și suna… și suna… Pisica se cuibărise în brațele mele pe fotoliu, am stârns-o în brațe, am inspirat adânc și am răspuns.

Dar înainte de a scoate eu o vorbă, aud o voce pisicoasă: “Iuuuubiiiicăăăă, ce m-ai speriaaaat…“

Deci Mălin, era Mălina…

Îi răspund cu un calm de care nu mă credeam în stare, deși sufletul meu era zdrobit și aș fi vrut să urlu de durere…”Iubică e în drum spre tine. Și dacă nu știe, spune-i tu că “a scăpat de aia”. Pentru totdeauna!”

sursa foto: internet