Tot raul spre bine

 

Se uită la numărul de pe scaun, la biletul din mână, apoi își urcă geanata sus, pe suportul de bagaje și se așează pe scaunul de alături. Trenul se pune în mișcare.

Mă studiază preț de câteva secunde, după care mă întreabă direct, de ce circul cu trenul. Îi răspund surprinsă că nu-mi place să conduc, n-am ce mă face pe rutele unde nu sunt trenuri sau prin oraș, în rest, prefer trenul. Iar ea îmi spune fără s-o întreb, că ei îi place să călătorească cu trenul, cunoaște oameni noi, află povești pe care altfel nu le-ar afla nciodată…

Apoi… cum eu nu prea mă dau în vânt după conversații cu străinii, începe ea sa povestească.

Povești de dinaintea revoluției, cum s-a răsturnat scara valorilor… si de la una la alta începe să vorbească desprea ea.

Foarte degajată își începe povestea cu…

Înainte de revoluție se intra greu la facultate, nu ca azi, când numai cine nu vrea, nu face o facultate. Atunci, doar cei cu adevărat buni făceau o facultate.

Că ea n-a intrat din primul an, dar la a doua încercare în ‘85 a intrat a doua pe lista. Face o pauză și continuă. A muncit mult, crede că în anul acela de după șutul primit, mai mult a stat trează, că n-a dormit nici jumătate din cât ar fi avut nevoie organismul ei , ajunsese o umbră, învațase “pe brânci”, uita adeseori să mănânce, să bea apă, să mai facă mișcare și visa aproape ori de câte ori adormea, că a dat iarași examenul și că este iarași prima sub linie…

Își cere scuze și-mi spune că vrea să fumeze o țigară (suntem in tren!) și eu casc ochii mari și ridic fără să vreau sprâncenele. Râde. La toaleta, îmi spune. Și eu sunt fumătoare, dar n-am curaj, nici măcar la toaletă…

Se ridică și mă uimește eleganța, grația și feminitatea pe care le împrastie. E înaltă, suplă, îmi spun că prea suplă pentru vârsta pe o calculez repede în gând, îmbrăcată într-o ie albă brodată cu un bej discret, un pantalon bej mulat pe corpul perfect și pantofi sport tot bej. Iar fața ei are ceva copilăresc, parcă e pusă pe șotii și gata sa izbucnească in râs. Normal, doar merge sa facă un lucru interzis. Interesant personaj, îmi zic.

Mă uit la ea mai cu atenție privind-o din spate acum, pare o pustoaica. E o femeie foarte frumoasă, cu siguranța că la 20 de ani făcea ravagii printre băieți.

Se întoarce și o pot vedea și din față. Chiar că e frumoasă. Categoric, femeia asta nu pare că ar avea nici 40 de ani. Eu am calculat că ar fi undeva în jurul a 50, dacă a intrat la facultate în ’85.

Încet, reîncepe să-mi povestească. Voia sa fie profesoară de franceză. Și poate asta ar fi fost, dacă după trei ani n-ar fi trebuit să fugă din propria-i viată. Din cei trei ani, doi au fost o adevărată încercare, din care a învațat multe. Dar nu-i regretă.

În anul înatâi de facultate, a mers la un concert de jazz cu colegii. De pe scenă, unul dintre instrumentiști, nu și-a mai dezlipit ochii de pe ea, de cum a intrat în sală. Înainte de finalul concertului, s-a strecurat afară împreună cu una dintre colege, tocmai spre a evita o eventuală încercare da a fi abordată de respectivul. Degeaba însa. Când a ajuns afară, el a ajuns-o din urmă. Lăsase scena și ieșise după ea. Într-un final, mai mult pentru a scăpa de insisțentele lui, a acceptat o întâlnire, care urma să aibă loc peste câteva zile. La care nu s-a dus.

A doua zi după ce ar fi trebuit să se întâlnească cu el, la ieșirea de la cursuri, o astepta el, cel care avea să-i devină două luni mai târziu, soț! Prin șantaj sentimental, zice. Nu l-a iubit, nu crede nici măcar că i-a plăcut de el. Dar ea avea 20 de ani, iar el avea aproape 40 și multă experiență de viața. Așa că lui nu i-a fost foarte greu să o amețească pâna să ajungă la starea civilă, că nuntă n-au făcut. Părinții ei nici nu voiau să audă de el.

El era un personaj cunoscut în lumea jazz-ului, pe lângă faptul că era foarte apreciat, se spuneau „multe” despre el. Următorii doi ani, au fost de-a dreptul bulversanți. O iubea cu un fel de disperare, poate că experiența lui în materie de femei îi spunea că ea nu-l iubește, și frica de a o pierde, făcuse din el un om posesiv, gelos, de o gelozie bolnavă. O ducea la facultate, o lua de la facultate. Când trebuia să plece în turnee, era turbat. Pâna a gasit soluția. Ea a trebuit să îl însoțească prin țară. Așa că a început să lipsească de la cursuri, altfel scadalurile deveneau de pomină. Trebuia să o știe mereu lânga el. Îi spunea că nu are nevoie de o facultate, că nu e nevoie ca ea să muncească. A cunoscut în perioada aceea marile personalități ale jazz-ului românesc, ba chiar și pe unii din străinătate care veneau la rarele festivaluri de la noi.

Spre sfârșitul anului trei de facultate, prin martie, el a trebuit să plece într-un turneu în Germania. N-avea cum să o ia și pe ea. Nu era voie să iasă din țară însoțit de familie. Riscul de a nu se mai întoarce era prea mare, așa se considera pe atunci.

Iar ea atât a așteptat. Până s-a întors el, ea se mutase din oraș, renunțase la facultate și nu a mers într-un oraș centru universitar, de teamă că ar putea-o găsi. Omul,  era obsedat de ea. I-a terorizat doi ani pe părinții ei, să-i spună unde este.

A reușit să divorțeze după mai bine de trei ani de la fuga de lânga bărbatul acela. Făcuse 26 de ani când s-a încheiat povestea asta nebună. Dar a scăpat. El a plecat în străinătate definitiv.

In ’91 a intrat iarași la facultate, de data asta în alt centru universitar, din prima dar și la un alt profil. Nu se mai vedea profesoară. Își dorea să studieze psihologia. Poate și datorită lui. Voia să învete să cunoască oamenii, cu toate fețele pe care ei le pot avea, și-mi spune că fiecare om, fie că vrea sau nu, are mai multe fețe. Una cu mine, alta cu tine, alta cu ea, alta cu cei de acasă, alta cu colegii… alta cu persoanele pe care nu le cunoaște. Apoi, la fel de brusc cum a început povestea asta, trece la urmatoarea. S-a căasatorit a doua oară cand avea 32 de ani. După patru ani a născut o fetita si după încă doi ani divorța din nou. Soțul ei, coleg de breaslă, se îndrăgostise de prietena prietenei ei.

Îi spun că eu mă apropii de destinație. Face doar o scurta constatare. Nu sunteți prea comunicativă cu oamenii pe care nu-i cunoașteți. Da… nu… reușesc să îngaim… Eu mi-am învins frica de oameni, de prejudecati, de necunoscut, a continuat. De multe ori m-am gândit că “tot răul spre bine”, nu e o vorbă spusă în vânt. La mine a funcționat. Zâmbește iarași larg și-mi spune că bucuria vine din noi, din puterea gândului nostru. Un tren pierdut sau unul în care te-ai urcat din greșeala, nu-i un capăt de țara, mai devreme sau mai târziu vine altul. Întotdeauna.

Cobor gândindu-mă la femeia asta uimitoare, la puterea cu care a înfruntat viața. Și-mi amintesc că nici măcar nu știu cum o cheamă. Mă uit înapoi, trenul se pusese în mișcare. De la geamul compartimentului unde stătusem aproape cinci ore, o hârtie împăturită a început să zboare haotic. Mă uitam cu părere de rău cum se pierde purtată de curenți printre oameni și vagoanele care veneau pe linia paralela. Iar de la geamul care se îndeparta, mâna fina flutura ușor spre mine…

Așa a fost să fie, să nu știu nici măcar cum o cheamă. Când mi-amintesc de ea, îi spun cu drag, Străina.

Intr-o zi, poate voi reveni si cu alte povesti si lectii de viata pe care le-am invatat de la ea…

 

sursa foto: internet