viata

Ia de aici, agramatule!

Imagine Publicat pe Actualizat pe

 

agramat.php

Am zis ca nu mai scriu, dar prea m-am enervat. Si astuia o sa-i dau o replica, pe care o s-o vada pe facebook, pentru ca o sa o postez public. Ia de aici, agramatule!

Poate iti faci griji ca n-are cine sa-mi ofere flori?

Cretinule, imi cumpar si singura daca simt nevoia, decat sa le primesc de la unul ca tine!

De ce crezi, fraiere, ca daca am un cont de facebook, l-am facut doar ca sa te agat pe tine sau pe altii ca tine? Sau ca sa fiu agatata?

Am un cont, pentru ca mi-e mai usor sa vad ce se mai intampla in lumea asta mare si atat de colorata.

E drept, e colorata si cu de-astia ca tine. Ar trebui sa stii ca daca as fi cautat sa agat sau sa fiu agatata,  ma inscriam pe un site dintr-ala specializat. Nu stiai asta? Daca nu, ai aflat-o acum. Imi vii cu „buna frumoas-o cf”, „hei printzes-o t krezi prea buna pentru mn k sami rasp” si-mi trimiti zeci de buchete virtuale de flori, in timp ce eu nici nu am dat accept la add-ul tau…

Da-te dracu’ tampitule, as fi putut sa-ti raspund, da’ nu cobor pana la tine, sunt prea multe trepte si  risc sa-mi rasucesc vreo glezna cocotata pe tocuri.

Da’ si daca ma dau jos de pe tocuri, imi pun pantofii sport si cobor pana la tine, pazeste-ti partea dorsala si cutia craniana (in care creierul tau cat o aluna de padure, danseaza prosteste in spatiul pustiu pe care il are la dispozitie),  ca dau rau cu piciorul, cand ma scoate cineva ca tine din minti! Nu de alta, da s-o sparge dracului si aluna aia de-o ai ca si creier. Ca la cate conturi ai, de pe care mi-ai dat add si imi trimiti mesaje, cu aluna aceea facuta bucati, n-o sa mai stii nici cum te cheama cu adevarat. Si nici altele, cu siguranta sunt si „altele” n-or sa stie sa-ti spuna cine esti, ca prea te-ai clonat, obsedatule!

 

sursa foto: internet

Reclame

Doamnelor, nu faceți ca mine!

Imagine Publicat pe Actualizat pe

 

551

Toată viața mi-am controlat cuvintele, gesturile, privirile, mimica, nemulțumirile, pâna și  felul în care mă îmbrăcam, am căutat să nu supăr pe nimeni, să fiu tolerantă, înțelegătoare, am făcut diverse compromisuri cu mine însămi, am plecat capul și am înghițit lacrimile care ar fi trebuit să-mi curgă pe obraji și nu în suflet. Atât acasă, cât și în societate. M-am gândit la toți, însa la mine, nu.

Nici să plâng nu-mi permiteam. Așa fusesem educată. “Nimeni să nu te știe, nici de bine, nici de rău. Mai ales de rău. Să taci și să mergi mai departe”. Fi-mi-ar educația de cap, că m-a făcut să-mi pierd frumusețe de ani și parte din viața, așa… de-a-nc*rulea!

Am lăsat mereu de la mine, chiar când știam că am perfectă dreptate, doar ca să nu dau curs unor discuții inutile, ziceam eu, să nu supăr pe unii sau alții. Am făcut deseori ce n-aș fi vrut să fac, din aceeași dorința de a nu intra în gura lumii ca fiind “Gică – contra”. Să fiu de gașcă. Și cu ce m-am ales? Cu un gust amar despre oameni și viața. Atât de amar ajunsese, că într-o zi n-am mai putut să-l rabd și m-am trezit că încep să spun lucrurilor pe nume, la început mai timid, apoi din ce în ce mai vehement și mai des. Viața m-a reeducat.

Și… normal, am intrat în gura lumii! “Ce dracoasă s-a făcut! Ie-te afurisita! S-a trezit mâța blândă”, și câte altele auzeam prin spatele meu… Pentru că aveam curajul să fiu eu, să spun ce gândesc eu cu adevărat, nu ce vor alții să audă. Și nu erau învățați să le spun că nu am timp să fac și treaba lor, că și eu sunt obosită, că sunt la fel ca ei, doar un om. Că vreau să trăiesc cum simt și cum pot, cum vreau, cu alte cuvinte.

Doaaamne, dar ce bine am început să mă simt! Nici pomeneală de sentiment de vinovăție, de regrete, de jenă. Regrete am avut doar pentru ceea ce fusesem.

Și ce teamă îmi fusese de gura lumii! Nu mă gândisem că eu nu trăiesc viața lumii, ci pe a mea.

Sunt eu. Am învățat să spun, nu vreau – când nu vreau, îmi pare rău, nu pot – când nu pot, sau nu. Scurt.

Toleranța mea a ajuns de la maxim la minim. Am devenit atât de „tolerantă“, că toți din jurul meu au ajuns să-mi spună „te rog, dacă vrei, dacă poți”, ceea ce înainte nu se întâmpla decât foarte rar. Înainte primeam doar un fel de ordine. Așa le percepeam. Acum, când mă roagă ceva, le răspund: „mă gândesc dacă…” Altădată aș fi spus zâmbind politicos, „sigur că da…” Chiar dacă asta însemna un efort imens din partea mea. Înclin să cred că eram luată de „slabă de înger”.

„Gică – contra” s-a trezit. În limita bunului simț, desigur. Dar e treaz. După ce jumătate din viață l-am ținut sedat, e liber să trăiască.

Doamnelor, nu faceți ca mine. Lăsați-vă libere. De prejudecăți, de gura lumii, de tot ce nu vă lasă să vă simțiți în largul vostru.

Știți ce bine-mi este? Și ce frumoasă-i viața! Chiar dacă e cam târziu. Dar… cam târziu, nu înseamnă prea târziu!

sursa foto: internet

Drum bun, iubire…

Imagine Publicat pe Actualizat pe

p8

De unde naibii să știu eu unde pleacă un vis, o speranță, o dorință, o iubire…

Ce știu, e că viața e plină sau goală. Depinde de noi cum o lăsăm să rămână în spatele nostru, sau cum îi dăm voie să vină în fața noastră. Ferească Dumnezeu de neprevăzutul ghinion, în rest…

Unde se duc iubirile? Habar n-am. Cred că se pierd undeva pe traseul vieții, când obosesc să ne mai urmarească.

Gândul!

Cum spuneam, de regulă știu de unde vine un gând, sau unde ne poate duce dacă îl lăsăm.

Dar de unde ți-a venit ție gândul ucigaș a tot ce însemnam noi și pe care l-ai rostit atunci, nu știu. Cred că l-ai “clocit” mult timp în tine, am simțit asta câteva ori, dar mi-am zis că doar mi se pare și n-am dat importanță. Însă vocea care l-a rostit, n-o cunoșteam, și privirea care l-a însotit, nu o știam.

Iar cand ti-am auzit gândul acela, am crezut că n-aud bine. Și în timp ce totul se năruia în jurul meu, în viața mea, îmi spuneam: Ceeee??? Eu? Eu??? Mie mi se întâmplă asta? Nuuu… De ce eu? Du-te tu! Unde vrei! Eu nu-ți spun unde. Nu-ți  dirijez eu calea în viață. Faci ce vrei. Dar dacă ți-au plecat visele, speranțele, dorințele, dacă ți-a plecat iubirea, pleacă, pleacă și tu, du-te și caută-le, caută-ți altele! Nu sta fără ele. Fără iubire, fără dorințe, fără vise, viața rămâne în spatele tău goală și ziua de mâine nimic nu-ți mai spune, nu mai rămâne nimic care ar putea să te bucure, care să te cheme.

Aș fi vrut să pot să rostesc toate astea, atunci, pe loc. Dar nu am putut, am gândit, am tăcut și am plâns fără lacrimi. Apoi, m-am adunat singură, atât cât am putut,  din hăul în care mă împrăștiasem.

Am căutat în memorie toate momentele care ar fi putut să mă prevină că aș putea auzi asta într-o zi și le-am găsit. Acolo, în trecut, nu le dădusem atenție. Le luasem drept… un fel de glume, cam nesărate îmi ziceam uneori.

După ce m-am dezmeticit, mi-am spus că mie mi-e bine și așa. Și ti-am spus in sfârșit și ție ce gândeam.

Eu o să mai am vise, dorințe, speranțe… și dacă o să simt că le pierd, o să caut altele.

Iubire? Fără iubire știu că se poate trăi, dacă va fi să fie fără. Cei mai mulți dintre noi trăiesc așa. Sunt privilegiați cei care o au. Am ințeles asta după ce te-am întâlnit pe tine.

Dar tu le-ai pierdut pe toate. Deci pleacă tu. Repede. Ca să nu te pierzi și pe tine. Că pe mine m-ai pierdut când ai rostit acel gând, care a spus tot ce n-am înțeles la timp. Sau eu te-am pierdut? Oricum ar fi, pleacă!

Ai insistat că n-ai vrut să spui asta. Că ți-a scăpat. Spunând asta, ai devenit jalnic în ochii mei. Mai ești și laș! Te iubesc chiar și așa laș si jalnic. Dar nu te mai vreau lângă mine. Poate din mândrie? Umilința e greu de înghițit. Va muri iubirea asta într-o zi…

Va fi greu o vreme. Dar… du-te! Și dacă poți, ia-mi cu tine durerea asta cumplită și golul imens pe care îl văd in fața mea, pentru ca eu să pot zări mai repede lumina. Ia-mi lacrimile, sufletul zdrobit, inima sfâsiată, amintirile toate, și fă-ți din ele drum spre fericire. Ia-mi iubirea. Poți?

Pentru că până va fi să mor, vreau să trăiesc ca si cum tu n-ai fi existat. Și pentru că știu că viața e frumoasă. Și mai știu că orice sfârșit, aduce un nou început. De care încerc să nu-mi fie teamă și să îl aștept cu încredere și cu ochii larg deschiși. Lasă-mă așa cum m-ai găsit. Liniștită. Drum bun, iubire…

sursa foto: internet

Fimul e film și viața e viață

Imagine Publicat pe Actualizat pe

eye-1598526__180

Ca orice om normal, detest tot ce e anormal pe lume. Anormal, din punctul meu de vedere. Una dintre cele… multe anormalitați, e chestia cu… (ups!) homosexualii! Subiect sensibil pentru multă lume. Nu ține de mine să-mi stăpânesc sentimentele (nespuse pâna acum public), legate de asta. N-am ce-mi face! Asta sunt. N-am nimic cu ei ca oameni, dacă nu știu… ce nu știu.

Dacă știu, iertată să fiu, dar se zbârlește pielea pe mine.

M-am gândit la asta zilele trecute, după o discuție pe care am purtat-o cu fetița vecinilor, pe scările din fața apartamenului meu, unde se juca singură cu două papuși jerpelite. Are șapte ani, e măndră că merge la școală, era singură acasă și mi-a zis ca îi este frică singură în casă, așa că a ieșit pe scări.

M-am așezat lângă ea și din una în alta, am ajuns la un subiect cam prea mediatizat zilele acelea la tv., dacă fetița știa destule amănunte despre asta.

Doi bărbați homosexuali zicea copila, care cereau să se căsătorescă sau să le fie recunoscută căsătoria. Nu știu sigur, n-am urmărit subiectul. Asta am înțeles de la fetiță. Fetiță de șapte ani, care m-a întrebat direct, ce înseamnă să fii homosexual.

M-a blocat. Am încercat să mă învârt în jurul întrebării, în ideea de a afla ce știe și ce nu, pentru că m-am gândit eu, dacă m-a întrebat, ceva tot știa.

Am întrebat-o dacă a vorbit cu mama ei despre asta. Fețișoara mica și frumoasă i s-a pleoștit deodată și a tăcut. Am insistat, încercând să păstrez aerul de veselie, iar ea a ridicat ochii mari și albaștri spre mine și mi-a spus că a întrebat-o, iar mama s-a supărat rău. „Mi-a dat o palma peste gura și a zis să nu mai rostesc niciodată cuvântul ăsta… de asta te-am întrebat pe tine”.

Ioi! Am sfeclit-o, mi-am zis, nu știe nimic. Ce să-i spun unui copil de șapte ani despre homosexualitate? Și totuși, trebuia să-i dau un răspuns. Așa că, în lipsă de alte idei, i-am răspuns că homosexualii sunt niște oameni mai deosebiți, ușor diferiți de noi, sunt foarte puțini, că nu m-au interesat niciodată prea tare, așa că nu știu mai mult despre ei, dar dacă voi afla, o să-i spun. Asta în timp ce în gând îmi ziceam furioasă: fi-va-r televizorul cu știrile și reportajele și orele la care le băgați pe post, de cap!

Apoi am schimbat discuția, spre alte teme mai vesele, am mai stat ceva timp cu ea, după care am pupat-o pe cap și a zâmbit așa de fericită și uimită, că m-a făcut să cred că rar i se întamplă asta, iar eu am intrat în casă, pe ea am lăsat-o pe scări zâmbind în urma mea. Nu-i cunosc foarte bine părinții încât să-mi permit s-o iau la mine…

Intrată în casă, mi-am adus aminte de numeroasele controverse dintre mine și fiică-mea pe tema asta. Ea cu argumete pro, eu cu argumente contra. Norocul meu, că fiică-mea are un iubit stabil, de mai bine de trei ani. Că la câte argumente pro îmi aduce, m-aș fi gândit la tâmpenii…

Dar…  mai are și un prieten în anturaj, pe care il știu și care e băiat de treabă de altfel, dar care merge totuși la psiholog, n-am întrebat-o de ce, care e… homosexual. Întotdeauna, la discuțiile pe care le avem pe tema asta, ajung sa spun, gata, că nu vreau să ne certăm! Convinse că n-o să ajungem la un consens, cedăm.

Eeeeei, acum paradoooxuuul! Că există și ăsta în mine. Cum naibii pot să mă uit la „Brokeback mountain”, și nu o singură dată, ba mai mult decât atât, să plâng. Da’ nu așaaa… lăcrimat, ci cu toată ființa mea, de mă dor ochii și obrajii și-mi vâjâie capul. Plâng de parcă toate durerile lumii s-ar fi adunat pe viața mea. Plâng cu sufletul, cu creierul, iar la sfârșitul fimului, am ochii cât cepele, nasul ca o roșie bine coaptă, iar lîngă mine, juma’ de sul de prosoape de bucătarie mototolite, mă sfidează spunându-mi,vezi ca ești fraieră?  

Mă doare sufletul, mă revolt, sufăr alaturi de ei, îmi spun că nu-i drept să fie așa, că unii oameni s-au născut să trăiască la extreme atât fericirea cât și durerea! Asta gândindu-mă la cei doi protagoniști ai filmului. Să fiu bine înțeleasă! Fimul e film și viața e viață!

În realitatea de zi cu zi, rămâne valabilă treaba cu zbârlirtul.

sursa foto: pixabay.com

Zilele noastre pier ca fumul…

Publicat pe Actualizat pe

 

 

12829274_925603407558398_4148888623466577353_o

Ne trezim, si ametiti inca de ziua de ieri, incepem sa ne facem planuri si sa cautam raspunsuri pentru ziua  in care tocmai am pasit, cautam un „ceva” in fiecare zi, negasindu-l, alergand disperati pana in noapte – cand obositi –  lasam zilei de maine obligatia de a ne raspunde la intrebarile care, credem noi, ne-au irosit ziua.

Apoi, “maine”,  o luam de la capat, cu o si mai mare inversunare, care ne oboseste si mai mult.

Resemnati, asteptam sfarsitul de saptamana, ‘sa ne relaxam’ – zicem.

Dar nu o facem. Ne stresam si mai mult la gandul ca urmeaza o alta saptamana nebuna, mai nebuna ca cea care tocmai a trecut, care a a strans mai multe griji si intrebari…

Mai nou spunem ca traim pentru week – end.

Dar nici macar asta nu o facem cum trebuie. Pentru ca nu ne lasa gandurile.

Si nu intelegem ca, inevitabil, in stilul asta,  zilele noastre pier ca fumul…

sursa foto: internet