nervi

Cu ce eşti tu mai presus decât mine?

Publicat pe Actualizat pe


 

 

pisi1

Urlă în mine revolta „zbierându-ţi” doar din priviri: cu ce eşti tu mai presus decât mine?

De ce sunt eu Leana (aşa îi spun eu celei care le face pe toate în casă), iar tu stai răsturnat comod pe canapeaua din living, butonând blestemata de telecomandă înainte şi înapoi, lăsând-o la fel de năucă cum mă laşi pe mine când nu mai ştiu ce şi dacă vrei, sau dormind, căscând, vorbind (singur) cu televizorul, râzând tot cu televizorul, navigând sau jucându-te pe tabletă etc., când amândoi am venit de la serviciu, eu mai obosită şi mai târziu – că am o muncă mai solicitantă, tu mai puţin obosit şi mai devreme acasă –  solicitarea ta fiind în funcţie de cât o doreşti de mare… De ce?

Cu ce eşti tu mai presus decât mine, infatuatule, nesimţitule, egoistule, tu care mă întrebi în care sertar îţi sunt şosetele, dacă mai ai aparate de ras, cu ce te îmbraci mâine, ce să mănânci, când să mănânci, când trebuie plătite facturile, de ce n-am spălat vasele, când e gata masa, ce… care… cum… unde… când… hooooo!!! că se învârte casa cu mine!

Tu, care aştepţi de fiecare dată să te invit la masă… tu, care îmi spui cu o privire nevinovată „nu am furculiţă”, sau „nu am şerveţel”… iar mie îmi vine să zbier, în timp ce ţi le aşez zâmbind: ia-ţi, dracu’, singur, că nu eşti handicapat şi nici împărat!

Spune-mi, cu ce?

Cu cele 40 şi… de kile pe care le ai în plus? Păi, am muncit frate, nici măcar pe astea nu le-ai pus singur, că de la cele 10 pe care le aveai în plus faţă de mine la început, tu te-ai tot dus şi ai tot pus, semn că ţi-e bine!

Eu am mai dat vreo trei sau patru jos, deşi nu prea aveam de unde şi acum am doar jumătate din greuatatea ta, dar… îmi e bine!

Acum te întreb aşa:

De ce dracului când mergi la duş, nu iei cu tine tot ce-ţi trebuie? Ca să mă strigi invariabil: „iubitaaaaa, adu-mi şi mie, te rog…”?

Ştiind că asta îmi pune nervii pe bigudiuri, pare sadică uitarea asta a ta…

Şi-apoi te întrebi, de ce m-apucă toţi nervii care au existat vreodată pe lume?

De ce, în timp ce spăl vasele şi-s cu mâinile în chiuvetă, mă strigi să vin puţin, doar ca să-mi spui, privindu-mă duios, în timp ce eu te privesc stupefiată: „Îmi dai şi mie un pahar cu apă, te rog?Unde, aş vrea să-ţi urlu: în cap? între ochi?… şi nu fac decât să-ţi răspund: Da, iubire… pentru că am învăţat în urma nenumăratelor „dezbateri” pe tema asta, că n-ar avea niciun sens o altă reacţie a mea.

De ce, în loc să pui la loc un lucru pe care l-am uitat unde nu-i e locul, vii şi mă întrebi: nu pui la loc „cutare?” Nuu! Nuuuu! Nuuuuu! aş vrea să strig, dar iarăşi n-o fac, pentru că m-aş enerva şi mai rău.

De ce nu-l pui tu, în loc să mă întrebi? De ce? E SUB DEMNITATEA TA DE BĂRBAT??

Fi-ţi-ar neamul bărbătesc de râs!!

Şi iar te întreb, trântore, cu ce eşti tu mai presus decât mine?

Sau: cine ţi-a spus că tu eşti mai presus decât mine?

Pentru că ştiu că aşa crezi, chiar dacă n-o spui!

sursa foto: internet

 

Anunțuri

Ia de aici, agramatule!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


 

agramat.php

Am zis ca nu mai scriu, dar prea m-am enervat. Si astuia o sa-i dau o replica, pe care o s-o vada pe facebook, pentru ca o sa o postez public. Ia de aici, agramatule!

Poate iti faci griji ca n-are cine sa-mi ofere flori?

Cretinule, imi cumpar si singura daca simt nevoia, decat sa le primesc de la unul ca tine!

De ce crezi, fraiere, ca daca am un cont de facebook, l-am facut doar ca sa te agat pe tine sau pe altii ca tine? Sau ca sa fiu agatata?

Am un cont, pentru ca mi-e mai usor sa vad ce se mai intampla in lumea asta mare si atat de colorata.

E drept, e colorata si cu de-astia ca tine. Ar trebui sa stii ca daca as fi cautat sa agat sau sa fiu agatata,  ma inscriam pe un site dintr-ala specializat. Nu stiai asta? Daca nu, ai aflat-o acum. Imi vii cu „buna frumoas-o cf”, „hei printzes-o t krezi prea buna pentru mn k sami rasp” si-mi trimiti zeci de buchete virtuale de flori, in timp ce eu nici nu am dat accept la add-ul tau…

Da-te dracu’ tampitule, as fi putut sa-ti raspund, da’ nu cobor pana la tine, sunt prea multe trepte si  risc sa-mi rasucesc vreo glezna cocotata pe tocuri.

Da’ si daca ma dau jos de pe tocuri, imi pun pantofii sport si cobor pana la tine, pazeste-ti partea dorsala si cutia craniana (in care creierul tau cat o aluna de padure, danseaza prosteste in spatiul pustiu pe care il are la dispozitie),  ca dau rau cu piciorul, cand ma scoate cineva ca tine din minti! Nu de alta, da s-o sparge dracului si aluna aia de-o ai ca si creier. Ca la cate conturi ai, de pe care mi-ai dat add si imi trimiti mesaje, cu aluna aceea facuta bucati, n-o sa mai stii nici cum te cheama cu adevarat. Si nici altele, cu siguranta sunt si „altele” n-or sa stie sa-ti spuna cine esti, ca prea te-ai clonat, obsedatule!

 

sursa foto: internet

Mamaaaaaa! Care dintre ele sunt eu? Că nu mai știu!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


fata

Țigarile! M-am lăsat de fumat! Aleleiiiiiiii, ce doare! Doaaare! Întelegi? Nu mai poooot! Cum ce mă doare? Că nu mă recunosc! Nu mai știu cine sunt!

Cea de dinainte – care fuma, fuuuumaaaa, de le mânca nu alta, sau cea de acum –  care nu mai fumează, dar e o altă eu. Uuuuuuf, spune-mi mamă, care sunt eu? Că nu mă pot obișnui cu gândul că nu știu care din ele sunt!

Înainte:  calmă, calculată, zâmbitoare, dispusă să asculte doleanțele tuturor fără să strângă din dinți, organizată, veselă, cu trezire la ora fixă fără strâmbături, comentarii, înjurături, trântit, izbit, bodogănit si alte alea…

Dupa lasatul de fumat…

Viața fără țigară, a debutat din propria-mi voință, maaaaaaare voință, cât China de mare, dintr-o ambiție de a-mi demonstra mie că pot. Pentru că eu pot orice-mi propun, mi-am zis. Și am putut. Dar dacă aș fi știut “ce chin, ce dor, ce jale” urmează… hmmmm, acum mă îndoiesc că aș fi luat o asemenea hotărâre, sau că aș fi vrut să-mi arat mie ce tare sunt!

Daaaaaa, sunt taaare, mamă! M-am specializat în multe direcții: bodogăneli la tot pasul, înjuraturi de a căror existența nu știam, comentarii la orice, rictusuri, răspunsuri repezite cu „fac ce vreau, când și cum vreau, lasă-mă-n pace” etc., nervi din senin și din nimic, știi cum e când nimic nu-ti place? Tu nu știi, nu știam nici eu, dar am aflat așa de repede…

E nașpa rău să te evite colegii, pe motiv (cinstit și de înțeles de altfel) că nu știu nici ei în ce ape te scalzi azi…

E și mai nașpa să vii acasă și cățelul în loc să țopăie fericit să-l iei în brațe, scoate doar boticul și juma’ de de ochi de după ușă, încercând și el să simtă dacă e loc de țopăit sau ba… nașpa rău.

Mi-e milă de ei, toți cei din jurul meu, da’ nu mă pot controla. Mi-e milă și de mine, mamă. Da’ nu mă las. Merg înainte. Fără țigari. La psiholog am fost, mi-a dat o sacosă de pilule, calmante zice, că cică am niște stări de anxietate și atacuri de panică în urma “sevrajului nicotinic”. Fi-i-ar și fi-mi-ar sevrajul si atacurile de cap! Și niște sfaturi mi-a dat, da’ sfaturi îmi dau și eu, mereu… Pilulele? Nuuu, nu le iau, stai liniștită. Dau dependența  și eu abia ce-am scăpat de una. M-aș apuca de niște alcool, da’ cică și ăsta dă dependența, deci nu!

Șiiii… cireașa de pe tort! Frigiderul! A devenit centrul universului meu. De care “centru”, nu mă apropii decât foarte rar, tot pentru că pot. Tot ca să-mi arat că eu pot!!! Așa îmi spun mereu. Că pot! Ca să îmi intre bine în cap! Îmi strig în minte mie, că pot! Îl iubesc și îl urăsc în același timp. Cum pe cine??? De frigider zic! De aceea, pentru binele lui, am decretat: vacanță frigiderului! Ca să nu-l stric/sparg! L-am scos din priză. E liber. Și gol… gol ca mâinile mele cu care caut țigarile și prin somn, gol ca mintea mea care nu mai știe cine sunt. Nu, nu-s nebună, dacă asta te întrebi. Va trece.

Cum arată o zi din viața celei care sunt acum? Păi, stai că-ți spun.

Dimineața: soneria telefonului, cea mai calmă, cea mai liniștitoare, cea mai plăcută urechilor și minții și sufletului meu, cea mai cea pe care am gasit-o, a devenit un coșmar. Înainte de “lăsat”, mă făcea să zâmbesc în fiecare dimineață. Acum, aceeași melodie îmi dă frisoane! Drept pentru care, o opresc rapid și bag izbit sub pernă telefonul. La ce sa mă ridic din pat, îmi spun cu ciudă: cafeaua nu mai are același gust, aromă, atracție. Deci pot sări peste ea. Așa că pot să mai stau în pat. Poate visez că fumez. Plecarea la birou, e o lehamite totală, îmi lipsește cumplit “bârfa” de dimineață cu colegii, glumele, râsetele, poveștile de dinainte de începerea programului… acolo nu mai e loc pentru nefumatori ca hachițe cum sunt eu. Și ei erau gașca mea…

Toată ziua, trece cumva târâit. Fără pauze de fumat. Serile. Serile, nu mai au farmec. Dacă sunt norocoasă și într-o zi bună, mă întâlnesc cu prietenele, timpul mi-l umplu cumva, dar nu și mâinile care caută și caută ca zăpacitele ceva ce prietenele mele au, că-s fumătoare… ele sunt, nu eu!

Dacă sunt mai puțin norocoasă, mă închid în casă, ca să nu fiu nevoită să zbier “păzea că-s aici!” și deretic prin toată casa ca apucata! Apoi zac ca lesinată…

Nuuuu… stai liniștită, nu mă întorc la țigari (așa vreau să cred), mi-a zis tot psihologul (pe care l-am întrebat), că chiar dacă le-aș primi iar în viața mea, nu s-ar schimba nimic, că trebuie doar să aștept, că trece… Când?  Aș fi vrut să-l întreb, dar mi-a înțepenit întrebarea între dinți, pentru că mi-a fost frică de răspuns… Și știu că și tu, ani de zile te-ai rugat de mine să nu mai fumez (în loc să-mi fi dat vreo câteva peste ochi când m-am apucat).

Cititi continuarea aici

 

sursa foto: internet