Actualizări eveniment recent

Dor de dor

Imagine Publicat pe


vis

Visele vechi erau frumoase. Dar nu le mai am.

Pier. Ca florile, ca nopțile, ca zilele, ca iubirile, ca zâmbetele, ca bucuriile, ca gâzele, ca frunzele, ca noi. Ca tot și ca toate. Doar pier.

 

sursa foto: proprie

 

Anunțuri

Ia de aici, agramatule!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


 

agramat.php

Am zis ca nu mai scriu, dar prea m-am enervat. Si astuia o sa-i dau o replica, pe care o s-o vada pe facebook, pentru ca o sa o postez public. Ia de aici, agramatule!

Poate iti faci griji ca n-are cine sa-mi ofere flori?

Cretinule, imi cumpar si singura daca simt nevoia, decat sa le primesc de la unul ca tine!

De ce crezi, fraiere, ca daca am un cont de facebook, l-am facut doar ca sa te agat pe tine sau pe altii ca tine? Sau ca sa fiu agatata?

Am un cont, pentru ca mi-e mai usor sa vad ce se mai intampla in lumea asta mare si atat de colorata.

E drept, e colorata si cu de-astia ca tine. Ar trebui sa stii ca daca as fi cautat sa agat sau sa fiu agatata,  ma inscriam pe un site dintr-ala specializat. Nu stiai asta? Daca nu, ai aflat-o acum. Imi vii cu „buna frumoas-o cf”, „hei printzes-o t krezi prea buna pentru mn k sami rasp” si-mi trimiti zeci de buchete virtuale de flori, in timp ce eu nici nu am dat accept la add-ul tau…

Da-te dracu’ tampitule, as fi putut sa-ti raspund, da’ nu cobor pana la tine, sunt prea multe trepte si  risc sa-mi rasucesc vreo glezna cocotata pe tocuri.

Da’ si daca ma dau jos de pe tocuri, imi pun pantofii sport si cobor pana la tine, pazeste-ti partea dorsala si cutia craniana (in care creierul tau cat o aluna de padure, danseaza prosteste in spatiul pustiu pe care il are la dispozitie),  ca dau rau cu piciorul, cand ma scoate cineva ca tine din minti! Nu de alta, da s-o sparge dracului si aluna aia de-o ai ca si creier. Ca la cate conturi ai, de pe care mi-ai dat add si imi trimiti mesaje, cu aluna aceea facuta bucati, n-o sa mai stii nici cum te cheama cu adevarat. Si nici altele, cu siguranta sunt si „altele” n-or sa stie sa-ti spuna cine esti, ca prea te-ai clonat, obsedatule!

 

sursa foto: internet

Deci

Imagine Publicat pe


samsung 026

Nimeni nu are dreptul să-mi spună ce să fac și cum să fac, pentru că nimeni nu trăiește și nu sime în locul meu.

De aceea, m-am hotărât (cel puțin pentru o vreme) să nu mai scriu nimic.

Doar imagini. O să le las să vorbească în locul meu. 🙂

Just one „no”!

Imagine Publicat pe


Merg de mai bine de doua ore cu trenul. Și mai am vreo trei ore și jumătate de mers.

În spatele meu, doi englezi vorbesc într-una. De fapt doar unul vorbește. Repede, atât de repede că nu înțeleg mai nimic.  Parcă e o moară stricată, vorba noastră, a românilor. Celălalt repeta tot de doua ore, la fiecare cinci – șase secunde „yes”. Îmi vine să-i strig: Stop! Say no. Just one no! Please?

Cred că până la urmă o voi face. Altfel o să căpiez și o să spun nonstop YES! YES!! YES!!!

 

Măi să fie!

Imagine Publicat pe


 … și totuși flori, pentru oameni frumoși!

flori2flori4

sursa foto: internet

Marile iubiri pierdute, se tac.

Imagine Publicat pe Actualizat pe


blond1

Când am plecat, ai fost prea mândru să îmi spui: rămâi!

Când am plecat, am fost prea mândră să-mi întorc privirea spre tine și să-ti citesc ultimul gând.

De-am fi facut-o măcar unul dintre noi, poate nu am mai fi avut ce să ne reproșăm: tu, că nu ai vorbit… eu, că nu te-am privit. Dar n-am facut-o!

De atunci, viața noastră n-a mai avut nimic în comun, eu pe un drum, tu pe un altul, până la întâlnirea aceea neașteptată care ne-a luat prin surprindere  pe amândoi.

Eu la o masă într-un restaurant, tu la o altă masă în același restaurant. Într-un oraș în care cel puțin eu, niciodată nu mai fusesem.

Nici unul dintre cei care ne însoțeau pe fiecare dintre noi, nu știa povestea. Povestea mea, povestea ta, povestea noastră. Doar a noastră. Povestea unei mari iubiri, pe care amândoi am ascuns-o undeva în sufletele noastre, ferită de ochii curioși ai celor pe care i-am primit mai târziu în viețile noastre. Pentru că marile iubiri pierdute, se tac.

De aceea, toți au crezut că tăcerea care s-a lăsat peste noi, că privirile noastre care se intersectau și zăboveau îndelung și uimite asupra celuilalt, e o atracție de moment, fiindcă simțeau că chiar și tăcând ne vorbim…

N-au văzut plânsul din ochii tăi și nici lacrimile care picurau neoprit în sufletul meu înecându-l. Și nici nu le-au bănuit. Doar simțeam zâmbetele lor amuzate, nu aveam timp să le văd.

 

Cititi continuarea aici

 

sursa foto: internet

Lehamite!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


samsung 256

Ia să văd cine aruncă cu pietre. 🙂

De când mă știu măritată, că de atunci am început să gătesc, am urât constant să gătesc mâncarea cea de toate zilele. Îmi pare rău, n-am ce face. Nu-mi place. Și a naibii să fiu dacă înteleg, de ce principala atribuție în casă a femeii, este să facă mâncare! Bine, și să spele, calce, aspire, spălat geamuri, parchet, gresie, faianța și tot lungul șir al treburilor casnice. Sau poate o consider eu principală pentru că nu-mi place?

L-am întrebat pe soțul meu, încă de când m-am măritat, dacă n-ar vrea să gătească el, iar eu sa fac restul treburilor. “Nț”…, a fost răspunsul 🙂 . N-am insistat. Dacă mie nu-mi place, lui de ce i-ar plăcea? L-am înțeles. Că de, mai în toate familiile, cam așa stau lucrurile.

Le-am cosiderat mereu cele mai norocosase femei, pe cele cărora li se pare frumos și plăcut să gătești. Cum naibii se poate asta? Ce să-mi placă? Cum să-mi placă? Și de ce? Nu. Nu pot să înțeleg asta și pace. Adevărul e că ce nu-ți place, nu înțelegi. 

De foarte multe ori, mi-e o ciudă de crăp că nu-mi place să gătesc. Fac fără comentarii alte treburi casnice. Nu pot să spun că mor de plăcere. Dar măcar nu mă enervez. Eiiii, mă mai enervez eu așa puțin, când am prea mult de călcat, dar la asta am soluția la îndemană. Mai târziu. Și gata. 😀 

Cu mâncarea lucrurile nu stau la fel. Aia trebuie! Atunci! Acum! Acum!! Chiar dacă vin deja îndoită de oboseală de la birou. Aleleeiiii! Turbez!! 😦 

Cred că sentimentul ăsta vine de la faptul că nu se poate amâna. Mă simt presată. Detest asta. Și totuși mâncarea îmi iese. Îmi iese bine! Fiică-mea m-a întrebat adeseori: cum să nu-ți placă mama, dacă îți iese atât de bine? Ei, uite că nu-mi place și gata, că ma enervez numai cât vorbesc despre mâncare!

Dacă ar fi după mine, aș mânca doar pâine, legume crude și fructe. Și câteodată, la un restaurant, ca să nu zic că nu înghit și mâncare gătită. Că doar mănânc pentru a trăi, nu trăiesc pentru a mânca!

sursa foto: proprie

Da, sunt o belea!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


da1

Scriu aici ceea ce în fața ta n-aș rosti sau recunoaște nici picurată cu lumânarea! Știu că sunt o belea pe capul tău. Pentru că te ascult. Dar nu execut. 😀 

Nu sunt nici cea mai rea soție, nici cea mai bună. Știu ce înseamnă cea mai rea. Am ceva exemple pe care aș putea să ți le dau, dar tu le știi. Mai bune ca mine or fi. Cele care execută fără să cârâie în fața soților lor. Le știm amândoi și pe astea. De ce nu ți-ai luat una dintr-asta? Pentru că-ți plac belelele. Iar perfectele nu sunt fericite. Eu sunt. 🙂 

Eu sunt între cele două categorii de soții. Nici rea, dar nici bună.

Nici nu mă strângi de prin crâșme (e doar o expresie pentru multe lucruri ce nu se cuvin), nici nu ai vrea să mă strângi de gât că nu mai tac, poate uneori ai vrea să o faci, dar pentru că tac. Tăcerile mele nu ascund însa nici reproșuri, nici indiferență. Doar că îți respect dreptul de a face ce vrei tu să faci. Să fii tu. Chiar dacă eu nu sunt total de acord cu tine. Probabil că tu dai altă interpretare tăcerilor mele. Altfel nu văd de ce te-ai enerva uneori. Dar eu ți-am explicat asta o data. Poate ai uitat?

Nu te sufoc cu problemele mele. O fac doar dacă știu că m-ai putea ajuta. Dacă nu, de ce să te încarc cu lucruri inutile pentru tine. Le ai și tu pe ale tale. Destule chiar. Și atunci de ce te superi?

Citeste continuarea aici

 

Sursa foto: internet

VĂ MULȚUMESC INVIZIBILILOR!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


Trebuie să vă spun ceva.

Am deschis pagina asta, (blog îi zic unii)  🙂 dar eu nu consider că e un blog (acela e mult mai complex) dintr-o curiozitate de moment, într-una din nopțile mele “pustii”, când mi-am făcut curaj să văd cum îți faci un blog. Habar n-aveam cum se începe. Eu doar vizitam și citeam bloguri. Multe.

Din aproape în aproape, am reușit să  conturez ceva. 

Mi-am zis, ce-o fi, o fi! N-o să mă-mpuște nimeni. Sunt aâtea tâmpenii pe net, ce mai conteaza a mea. Așa și e,  probabil gânditi și voi cei care ați vizitat sau o să vizitați din întâmplare (am înca convingerea asta, deși au aparut și urmaritori 🙂 ).

Apoi am scris primul text. În concluzie, am facut asta pentru că îmi doream să pot vorbi cu cineva. Și ca de obicei, noaptea, n-aveam cu cine. Mi-am zis atunci ca o să vorbesc cu mine.

Dar… surpriză! În aceeași noapte a apărut primul vizitator! Mă uitam și nu-mi venea să cred!

Deși pagina asta are acum ceva numar de vizitatori și vizualizări, la care numar nu m-am gândit nici în vis (mai visez și cu ochii deschiși) că ar putea să ajungă, cred în continuare că vizitatorii mei intră… din greșeală,  🙂 pentru că eu am crezut că va fi un fel de jurnal, asta și este, doar că acum e public 🙂

Scriu la “inspirația” și dispoziția momentului respectiv. Și-mi place! 

Vorbesc cu mine și cu voi, și deși nu vă văd și nu vă cunosc, simt că vă iubesc, îmi sunteți dragi fără măcar să vă știu.

Aș vrea să vă mulțumesc și nu știu cum, pentru faptul că voit sau din întâmplare mă ascultați (citiți de fapt). Și mai ales pentru că nu mă mai simt atât de singură, sunt cu voi și mă bucură fiecare vizită a fiecaruia dintre voi, de parcă ați intra în casa mea și nu pe o simplă pagină de net, deschisă dintr-o curiozitate aproape copilărească.

Azi pagina mea a împlinit doi ani! Voi mi-ati oferit cel mai frumos cadou, prin CATCHY. A fost secunda mea de glorie. Săptamâna trecută, textul Doamnelor, nu faceți ca mine!, a fost pe locul I (la categoria articole Femei), fiind cel mai viralizat articol al săptămânii trecute.

catchy0

Deci,  VĂ MULȚUMESC INVIZIBILILOR, care sunteți acum “prezenți” în viața mea și-mi faceți zilele mai pline, mai frumoase. Mulțumesc Catchy, doamnelor Mihaela Cârlan și Cristina Lincu. Vă mulțumesc în  felul meu, la fel de simplu ca mine, trimițându-vă viral cele mai frumoase gânduri tuturor. 🙂  

Și… mai veniți pe la mine, când aveți timp și chef.

                                                                                                                       Cu drag, Liana.

Doamnelor, nu faceți ca mine!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


samsung 825

Toată viața mi-am controlat cuvintele, gesturile, privirile, mimica, nemulțumirile, pâna și  felul în care mă îmbrăcam, am căutat să nu supăr pe nimeni, să fiu tolerantă, înțelegătoare, am făcut diverse compromisuri cu mine însămi, am plecat capul și am înghițit lacrimile care ar fi trebuit să-mi curgă pe obraji și nu în suflet. Atât acasă, cât și în societate. M-am gândit la toți, însa la mine, nu.

Nici să plâng nu-mi permiteam. Așa fusesem educată. “Nimeni să nu te știe, nici de bine, nici de rău. Mai ales de rău. Să taci și să mergi mai departe”. Fi-mi-ar educația de cap, că m-a făcut să-mi pierd frumusețe de ani și parte din viața, așa… de-a-nc*rulea!

Am lăsat mereu de la mine, chiar când știam că am perfectă dreptate, doar ca să nu dau curs unor discuții inutile, ziceam eu, să nu supăr pe unii sau alții. Am făcut deseori ce n-aș fi vrut să fac, din aceeași dorința de a nu intra în gura lumii ca fiind “Gică – contra”. Să fiu de gașcă. Și cu ce m-am ales? Cu un gust amar despre oameni și viața. Atât de amar ajunsese, că într-o zi n-am mai putut să-l rabd și m-am trezit că încep să spun lucrurilor pe nume, la început mai timid, apoi din ce în ce mai vehement și mai des. Viața m-a reeducat.

Și… normal, am intrat în gura lumii! “Ce dracoasă s-a făcut! Ie-te afurisita! S-a trezit mâța blândă”, și câte altele auzeam prin spatele meu… Pentru că aveam curajul să fiu eu, să spun ce gândesc eu cu adevărat, nu ce vor alții să audă. Și nu erau învățați să le spun că nu am timp să fac și treaba lor, că și eu sunt obosită, că sunt la fel ca ei, doar un om. Că vreau să trăiesc cum simt și cum pot, cum vreau, cu alte cuvinte.

Doaaamne, dar ce bine am început să mă simt! Nici pomeneală de sentiment de vinovăție, de regrete, de jenă. Regrete am avut doar pentru ceea ce fusesem.

Și ce teamă îmi fusese de gura lumii! Nu mă gândisem că eu nu trăiesc viața lumii, ci pe a mea.

Sunt eu. Am învățat să spun, nu vreau – când nu vreau, îmi pare rău, nu pot – când nu pot, sau nu. Scurt.

Toleranța mea a ajuns de la maxim la minim. Am devenit atât de „tolerantă“, că toți din jurul meu au ajuns să-mi spună „te rog, dacă vrei, dacă poți”, ceea ce înainte nu se întâmpla decât foarte rar. Înainte primeam doar un fel de ordine. Așa le percepeam. Acum, când mă roagă ceva, le răspund: „mă gândesc dacă…” Altădată aș fi spus zâmbind politicos, „sigur că da…” Chiar dacă asta însemna un efort imens din partea mea. Înclin să cred că eram luată de „slabă de înger”.

„Gică – contra” s-a trezit. În limita bunului simț, desigur. Dar e treaz. După ce jumătate din viață l-am ținut sedat, e liber să trăiască.

Doamnelor, nu faceți ca mine. Lăsați-vă libere. De prejudecăți, de gura lumii, de tot ce nu vă lasă să vă simțiți în largul vostru.

Știți ce bine-mi este? Și ce frumoasă-i viața! Chiar dacă e cam târziu. Dar… cam târziu, nu înseamnă prea târziu!

sursa foto: proprie

Mamaaaaaa! Care dintre ele sunt eu? Că nu mai știu!

Imagine Publicat pe Actualizat pe


fata

Țigarile! M-am lăsat de fumat! Aleleiiiiiiii, ce doare! Doaaare! Întelegi? Nu mai poooot! Cum ce mă doare? Că nu mă recunosc! Nu mai știu cine sunt!

Cea de dinainte – care fuma, fuuuumaaaa, de le mânca nu alta, sau cea de acum –  care nu mai fumează, dar e o altă eu. Uuuuuuf, spune-mi mamă, care sunt eu? Că nu mă pot obișnui cu gândul că nu știu care din ele sunt!

Înainte:  calmă, calculată, zâmbitoare, dispusă să asculte doleanțele tuturor fără să strângă din dinți, organizată, veselă, cu trezire la ora fixă fără strâmbături, comentarii, înjurături, trântit, izbit, bodogănit si alte alea…

Dupa lasatul de fumat…

Viața fără țigară, a debutat din propria-mi voință, maaaaaaare voință, cât China de mare, dintr-o ambiție de a-mi demonstra mie că pot. Pentru că eu pot orice-mi propun, mi-am zis. Și am putut. Dar dacă aș fi știut “ce chin, ce dor, ce jale” urmează… hmmmm, acum mă îndoiesc că aș fi luat o asemenea hotărâre, sau că aș fi vrut să-mi arat mie ce tare sunt!

Daaaaaa, sunt taaare, mamă! M-am specializat în multe direcții: bodogăneli la tot pasul, înjuraturi de a căror existența nu știam, comentarii la orice, rictusuri, răspunsuri repezite cu „fac ce vreau, când și cum vreau, lasă-mă-n pace” etc., nervi din senin și din nimic, știi cum e când nimic nu-ti place? Tu nu știi, nu știam nici eu, dar am aflat așa de repede…

E nașpa rău să te evite colegii, pe motiv (cinstit și de înțeles de altfel) că nu știu nici ei în ce ape te scalzi azi…

E și mai nașpa să vii acasă și cățelul în loc să țopăie fericit să-l iei în brațe, scoate doar boticul și juma’ de de ochi de după ușă, încercând și el să simtă dacă e loc de țopăit sau ba… nașpa rău.

Mi-e milă de ei, toți cei din jurul meu, da’ nu mă pot controla. Mi-e milă și de mine, mamă. Da’ nu mă las. Merg înainte. Fără țigari. La psiholog am fost, mi-a dat o sacosă de pilule, calmante zice, că cică am niște stări de anxietate și atacuri de panică în urma “sevrajului nicotinic”. Fi-i-ar și fi-mi-ar sevrajul si atacurile de cap! Și niște sfaturi mi-a dat, da’ sfaturi îmi dau și eu, mereu… Pilulele? Nuuu, nu le iau, stai liniștită. Dau dependența  și eu abia ce-am scăpat de una. M-aș apuca de niște alcool, da’ cică și ăsta dă dependența, deci nu!

Șiiii… cireașa de pe tort! Frigiderul! A devenit centrul universului meu. De care “centru”, nu mă apropii decât foarte rar, tot pentru că pot. Tot ca să-mi arat că eu pot!!! Așa îmi spun mereu. Că pot! Ca să îmi intre bine în cap! Îmi strig în minte mie, că pot! Îl iubesc și îl urăsc în același timp. Cum pe cine??? De frigider zic! De aceea, pentru binele lui, am decretat: vacanță frigiderului! Ca să nu-l stric/sparg! L-am scos din priză. E liber. Și gol… gol ca mâinile mele cu care caut țigarile și prin somn, gol ca mintea mea care nu mai știe cine sunt. Nu, nu-s nebună, dacă asta te întrebi. Va trece.

Cum arată o zi din viața celei care sunt acum? Păi, stai că-ți spun.

Dimineața: soneria telefonului, cea mai calmă, cea mai liniștitoare, cea mai plăcută urechilor și minții și sufletului meu, cea mai cea pe care am gasit-o, a devenit un coșmar. Înainte de “lăsat”, mă făcea să zâmbesc în fiecare dimineață. Acum, aceeași melodie îmi dă frisoane! Drept pentru care, o opresc rapid și bag izbit sub pernă telefonul. La ce sa mă ridic din pat, îmi spun cu ciudă: cafeaua nu mai are același gust, aromă, atracție. Deci pot sări peste ea. Așa că pot să mai stau în pat. Poate visez că fumez. Plecarea la birou, e o lehamite totală, îmi lipsește cumplit “bârfa” de dimineață cu colegii, glumele, râsetele, poveștile de dinainte de începerea programului… acolo nu mai e loc pentru nefumatori ca hachițe cum sunt eu. Și ei erau gașca mea…

Toată ziua, trece cumva târâit. Fără pauze de fumat. Serile. Serile, nu mai au farmec. Dacă sunt norocoasă și într-o zi bună, mă întâlnesc cu prietenele, timpul mi-l umplu cumva, dar nu și mâinile care caută și caută ca zăpacitele ceva ce prietenele mele au, că-s fumătoare… ele sunt, nu eu!

Dacă sunt mai puțin norocoasă, mă închid în casă, ca să nu fiu nevoită să zbier “păzea că-s aici!” și deretic prin toată casa ca apucata! Apoi zac ca lesinată…

Nuuuu… stai liniștită, nu mă întorc la țigari (așa vreau să cred), mi-a zis tot psihologul (pe care l-am întrebat), că chiar dacă le-aș primi iar în viața mea, nu s-ar schimba nimic, că trebuie doar să aștept, că trece… Când?  Aș fi vrut să-l întreb, dar mi-a înțepenit întrebarea între dinți, pentru că mi-a fost frică de răspuns… Și știu că și tu, ani de zile te-ai rugat de mine să nu mai fumez (în loc să-mi fi dat vreo câteva peste ochi când m-am apucat).

Cititi continuarea aici

 

sursa foto: internet