oboseala

Cu ce eşti tu mai presus decât mine?

Publicat pe Actualizat pe


 

 

pisi1

Urlă în mine revolta „zbierându-ţi” doar din priviri: cu ce eşti tu mai presus decât mine?

De ce sunt eu Leana (aşa îi spun eu celei care le face pe toate în casă), iar tu stai răsturnat comod pe canapeaua din living, butonând blestemata de telecomandă înainte şi înapoi, lăsând-o la fel de năucă cum mă laşi pe mine când nu mai ştiu ce şi dacă vrei, sau dormind, căscând, vorbind (singur) cu televizorul, râzând tot cu televizorul, navigând sau jucându-te pe tabletă etc., când amândoi am venit de la serviciu, eu mai obosită şi mai târziu – că am o muncă mai solicitantă, tu mai puţin obosit şi mai devreme acasă –  solicitarea ta fiind în funcţie de cât o doreşti de mare… De ce?

Cu ce eşti tu mai presus decât mine, infatuatule, nesimţitule, egoistule, tu care mă întrebi în care sertar îţi sunt şosetele, dacă mai ai aparate de ras, cu ce te îmbraci mâine, ce să mănânci, când să mănânci, când trebuie plătite facturile, de ce n-am spălat vasele, când e gata masa, ce… care… cum… unde… când… hooooo!!! că se învârte casa cu mine!

Tu, care aştepţi de fiecare dată să te invit la masă… tu, care îmi spui cu o privire nevinovată „nu am furculiţă”, sau „nu am şerveţel”… iar mie îmi vine să zbier, în timp ce ţi le aşez zâmbind: ia-ţi, dracu’, singur, că nu eşti handicapat şi nici împărat!

Spune-mi, cu ce?

Cu cele 40 şi… de kile pe care le ai în plus? Păi, am muncit frate, nici măcar pe astea nu le-ai pus singur, că de la cele 10 pe care le aveai în plus faţă de mine la început, tu te-ai tot dus şi ai tot pus, semn că ţi-e bine!

Eu am mai dat vreo trei sau patru jos, deşi nu prea aveam de unde şi acum am doar jumătate din greuatatea ta, dar… îmi e bine!

Acum te întreb aşa:

De ce dracului când mergi la duş, nu iei cu tine tot ce-ţi trebuie? Ca să mă strigi invariabil: „iubitaaaaa, adu-mi şi mie, te rog…”?

Ştiind că asta îmi pune nervii pe bigudiuri, pare sadică uitarea asta a ta…

Şi-apoi te întrebi, de ce m-apucă toţi nervii care au existat vreodată pe lume?

De ce, în timp ce spăl vasele şi-s cu mâinile în chiuvetă, mă strigi să vin puţin, doar ca să-mi spui, privindu-mă duios, în timp ce eu te privesc stupefiată: „Îmi dai şi mie un pahar cu apă, te rog?Unde, aş vrea să-ţi urlu: în cap? între ochi?… şi nu fac decât să-ţi răspund: Da, iubire… pentru că am învăţat în urma nenumăratelor „dezbateri” pe tema asta, că n-ar avea niciun sens o altă reacţie a mea.

De ce, în loc să pui la loc un lucru pe care l-am uitat unde nu-i e locul, vii şi mă întrebi: nu pui la loc „cutare?” Nuu! Nuuuu! Nuuuuu! aş vrea să strig, dar iarăşi n-o fac, pentru că m-aş enerva şi mai rău.

De ce nu-l pui tu, în loc să mă întrebi? De ce? E SUB DEMNITATEA TA DE BĂRBAT??

Fi-ţi-ar neamul bărbătesc de râs!!

Şi iar te întreb, trântore, cu ce eşti tu mai presus decât mine?

Sau: cine ţi-a spus că tu eşti mai presus decât mine?

Pentru că ştiu că aşa crezi, chiar dacă n-o spui!

sursa foto: internet

 

Anunțuri

Ia-mă de mână viață…

Imagine Publicat pe Actualizat pe


desculta prin viata

Alarma telefonului sună parcă imediat, mi se pare că abia ce aţipisem. Mi se strâng sufletul şi creierul şi ochii. Ghem se fac! O las să sune, poate melodia „Dance with me” şi vocea lui Johny Reid pe care o am setată drept alarmă mă fac să-mi revin. Mă trezesc că iarăşi începe să cânte, înseamnă că doar m-a adormit…

Mă enervez, simt impulsul să iau telefonul şi să îl arunc, dar mi-aduc aminte la timp că numai ce l-am schimbat acum câteva săptămâni şi că am dat o căruţă de bani pe el… deci nu. Mă întorc pe burtă şi încep să mă târai din pat cu picioarele înainte, ajung în genunchi, cu braţele şi capul încă pe pat. Mai stau aşa o vreme şi Johny Reid începe să cânte pentru a treia oară. Încerc să mă gândesc la ceva frumos, dar nu găsesc nimic… Nu mai am încotro şi mă ridic, greu, de parcă aş avea o sută de ani. Îmi spun că mai am muuuult până la o sută, dar oboseala mea a trecut cu siguranţă de sută.

O oboseală fizică, psihică, morală, cu care îmi încep fiecare zi la ora 5.30, deşi la birou trebuie să fiu la ora opt, dar ajung la 7.20, 7.30, pentru că întotdeauna mai rămâne câte ceva de făcut de ieri. Acel ieri care se termină zilnic în jurul orelor 18.30. Şi care nu se termină niciodată, de fapt. Ajung acasă după ora 19.00 invariabil. Merită? Nuuu… Dar merg înainte, dusă de val, cum se zice.

Mă întorc de la birou ruptă, flenduri, pentru că acolo totul e în contratimp, iar acasă mă aşteaptă „schimbul doi”, care mă ia de odihnită. Şi nici n-apuc să întru bine pe uşa, că mă şi întreabă:

– Noi în seara asta ce mâncăm?

Ufffffffffffffffff…  Aş vrea să îi răspund ce gândesc: mănâncă ce-ai pregătit, că ai ajuns cu două ore înaintea mea, dar nu mai putere… aşa că îi spun doar: o să văd ce mănânci, ai răbdare…

Mâncare de pe o zi pe alta nu pot face fiindcă… nu mai e proaspătă… zice.

Îmi vine să plâng, aş vrea, dar nu mai pot să plâng de multă vreme.

Mai trec aproape două ore cu pregătitul mesei, cu strânsul lucrurilor împrăştiate prin casă, cu una-alta, intru puţin pe net să văd ce mai e nou, trece timpul şi îmi dau seama că ar trebui să dorm. Pe la ora 23 mă duc în pat, dar somnul e departe, oboseala şi gândul că mâine o iau de la capăt îl alungă. Stau cu ochii închişi şi mă gândesc că am uitat să trăiesc. Că sunt un robot umanizat, care vorbeşte, zâmbeşte când trebuie, nu cere nimic de la nimeni. Doar oferă. Şi acasă, şi la serviciu.

Adorm târziu, vorbind cu mine. Ultimul gând pe care mi-l amintesc dimineaţă e: ia-mă în braţe, viaţă şi lasă-mă să plâng pe umărul tău, spune-mi că mâine va fi altfel. Ia-mă de mâna, viaţă, şi du-mă acolo unde locuieşti tu, pentru că singură nu reuşesc să te găsesc…

sursa foto: internet