Ia-mă de mână viață…

Imagine Publicat pe Actualizat pe


desculta prin viata

Alarma telefonului sună parcă imediat, mi se pare că abia ce aţipisem. Mi se strâng sufletul şi creierul şi ochii. Ghem se fac! O las să sune, poate melodia „Dance with me” şi vocea lui Johny Reid pe care o am setată drept alarmă mă fac să-mi revin. Mă trezesc că iarăşi începe să cânte, înseamnă că doar m-a adormit…

Mă enervez, simt impulsul să iau telefonul şi să îl arunc, dar mi-aduc aminte la timp că numai ce l-am schimbat acum câteva săptămâni şi că am dat o căruţă de bani pe el… deci nu. Mă întorc pe burtă şi încep să mă târai din pat cu picioarele înainte, ajung în genunchi, cu braţele şi capul încă pe pat. Mai stau aşa o vreme şi Johny Reid începe să cânte pentru a treia oară. Încerc să mă gândesc la ceva frumos, dar nu găsesc nimic… Nu mai am încotro şi mă ridic, greu, de parcă aş avea o sută de ani. Îmi spun că mai am muuuult până la o sută, dar oboseala mea a trecut cu siguranţă de sută.

O oboseală fizică, psihică, morală, cu care îmi încep fiecare zi la ora 5.30, deşi la birou trebuie să fiu la ora opt, dar ajung la 7.20, 7.30, pentru că întotdeauna mai rămâne câte ceva de făcut de ieri. Acel ieri care se termină zilnic în jurul orelor 18.30. Şi care nu se termină niciodată, de fapt. Ajung acasă după ora 19.00 invariabil. Merită? Nuuu… Dar merg înainte, dusă de val, cum se zice.

Mă întorc de la birou ruptă, flenduri, pentru că acolo totul e în contratimp, iar acasă mă aşteaptă „schimbul doi”, care mă ia de odihnită. Şi nici n-apuc să întru bine pe uşa, că mă şi întreabă:

– Noi în seara asta ce mâncăm?

Ufffffffffffffffff…  Aş vrea să îi răspund ce gândesc: mănâncă ce-ai pregătit, că ai ajuns cu două ore înaintea mea, dar nu mai putere… aşa că îi spun doar: o să văd ce mănânci, ai răbdare…

Mâncare de pe o zi pe alta nu pot face fiindcă… nu mai e proaspătă… zice.

Îmi vine să plâng, aş vrea, dar nu mai pot să plâng de multă vreme.

Mai trec aproape două ore cu pregătitul mesei, cu strânsul lucrurilor împrăştiate prin casă, cu una-alta, intru puţin pe net să văd ce mai e nou, trece timpul şi îmi dau seama că ar trebui să dorm. Pe la ora 23 mă duc în pat, dar somnul e departe, oboseala şi gândul că mâine o iau de la capăt îl alungă. Stau cu ochii închişi şi mă gândesc că am uitat să trăiesc. Că sunt un robot umanizat, care vorbeşte, zâmbeşte când trebuie, nu cere nimic de la nimeni. Doar oferă. Şi acasă, şi la serviciu.

Adorm târziu, vorbind cu mine. Ultimul gând pe care mi-l amintesc dimineaţă e: ia-mă în braţe, viaţă şi lasă-mă să plâng pe umărul tău, spune-mi că mâine va fi altfel. Ia-mă de mâna, viaţă, şi du-mă acolo unde locuieşti tu, pentru că singură nu reuşesc să te găsesc…

sursa foto: internet

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s