Să mai crezi în oameni?

Imagine Publicat pe Actualizat pe


1001

“Din milă – mereu și mereu din milă!

În seara aceea, obosit și enervat totodată, incapabil, neputând nici dormi, nici gândi la ceva, am căutat o lectură, ca să mă distrag și să mă obosesc spre a adormi. În nădejdea că povestirile naive, colorate, de care-mi aminteam încă din copilărie, vor putea avea cel mai bun efect narcotic, am pus mâna pe un volum din “O mie și una de nopți”. M-am culcat și am început să citesc în acea stare de semi-somnolența, când ești prea trândav de a mai întoarce măcar foile și din lenevie sari peste cele lipite.

Am citit cu atenție ștearsă povestea de început a Șeherezadei și a regelui, apoi mai departe și tot mai departe. Dar deodată, am tresărit speriat. Dădusem peste acel basm ciudat, cu tânărul care vede zăcând un moșneag olog – și la acest cuvânt – “olog” – a zvâcnit ceva în mine ca o durere ascuțită; un nerv era atins de această asociație bruscă de parcă ar fi fost ars cu fierul roșu. Moșneagul îl cheamă disperat, în acea poveste, pe tânarul trecator, jelindu-se că nu poate merge și-l întreabă dacă nu l-ar putea lăsa să se urce pe umerii săi, ca să-l ducă mai încolo. Și tânarul are milă. Milă? Prostule, de ce ți-i milă? gandesc eu. Dar tânărul se apleacă într-adevăr, gata de ajutor, și-l urcă pe bătrân pe umerii lui.

Dar acest moșneag, în aparență neputincios, este un Djin, un spirit rău, un vrăjitor blestemat și abia ce s-a suit pe umerii tânărului, își stranse pulpele goale păroase în jurul gâtului binefăcătorului său și nu mai poate fi scuturat, și îl transformă pe milos în animal de călărie, îl biciuie fără scrupule, fără milă pe cel milos, mai departe, tot mai departe, fără să-i dea răgaz.

Și nenorocitul milos, trebuie să-l ducă unde vrea el (“ologul”) și de acum încolo nu mai are voință proprie. El a devenit animalul de călărie, sclavul mizerabilului și chiar daca i se împleticesc genunchii și buzele i se usucă, acest neghiob al propriei sale compătimiri, trebuie să tropăie mai departe, tot mai departe, să-l care în cârcă de parcă  blestematul i-ar fi propriul destin.”

Citat din Inimi neliniștite, de Stefan Zweig.

14390842_1131842950198471_8150203599788179056_n

Culmea e, că am citit acest pasaj într-o seară, tot înainte de culcare. S-a dus naibii somnul! Am început să gândesc, să răscolesc în memorie, să filozofez, să mă cert cu mine, să mă cert cu alții în mintea mea, ce mai calea-valea: noapte compromisă!

Dar din noaptea aceea tot m-am ales cu ceva:

  1. Să am mare grijă de cine mi-e milă.
  2. Să-l studiez cu atenție pe cel care cere milă.
  3. Să mai cred în anumiți oameni?

Al treilea punct, a rămas in continuare tema de gândire…

 

sursa foto 1: internet

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s