Ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa primesti…

Publicat pe Actualizat pe


p8

Sunt o bucata ciudata de suflet, cladita de viata sub cer…

Luni la rand, poate ani, iti doresti cu disperare ceva. Un loc de munca nou, in cazul meu. Si vine vremea cand strigi: “Yeees! Am reusit!” Fara sa stii cu adevarat ce te asteapta…

Pentru ca abia dupa incepe “spectacolul”, iar tu ajungi incet – incet, sa-ti blestemi zilele. Ca-i greu al naibii sa impaci si capra si varza.

Asta mi s-a intamplat mie. Mi-am dorit, am primit! Aproape trei ani mi-am dorit cu ardoare postul pe care acum il am! Mi  se parea ca ar fi raiul pe pamant…

Acum, dupa alti trei ani, zic: asta-i iadul pe pamant!

Atunci, dupa concurs, cand am aflat ca l-am castigat, am zis ca mi-a pus Dumnezeu mana in cap, ca sunt cea mai norocoasa, cea mai… tare din parcare. Si ce mandra eram…

Apoi au inceput schimbarile. Pentru ca din afara lucrurile se vad intotdeauna altfel decat din miezul lor… cel putin din locul caldut si linistit din care plecasem, se vedea altfel.

Noul post a atras dupa el o adevarata avalansa de schimbari in viata mea. Incepand cu cele de la locul de munca, care a adus cu el atatea responsabilitati – toate dotate cu o doza stress considerabila. Nu luasem in calcul toate astea, sau cel putin nu la modul atat de serios cum se prezentau de fapt.

Apoi acasa… Am ajuns sa nu prea mai stiu ce face familia mea, ce mananca, cand pleaca, cand vin, cand au probleme, cand isi doresc ceva… Stiu doar asa, pe fuga. Si-mi spun: le rezolva ei…

Inainte stateam cu fiica-mea tot timpul meu liber, timp pe care acum nu-l mai am. Cand ma prinde draga de ea intr-o seara de week-end mai putin obosita si fara dosarele carate de la birou, stie ca poate vorbi si eu o aud… Deci profita de fiecare secunda, iar mintea mea in cautare informatii legate de ea, zbarnaie asimiland fiecare cuvant pe care-l rosteste. Ca de… e varsta cand are atata nevoie de mine, iar eu am atata nevoie sa stiu ce gandeste, ce face, ce vrea… Si uite-asa ne prinde ora trei sau patru dimineata, incercand sa recuperam.

Pana si bietul patruped, membru marcant de altfel al familiei noastre, pe care eu aproape ca nu mai am timp sa-l vad, asista la discutiile astea rare, mirat si el probabil ca in casa asta se mai sta si la “taclale”…

In momentele alea stau si ma intreb: se merita? Si nu stiu sa-mi raspund.

Tot ce-mi pot spune, cu un fel de resemnare, este: “ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa primesti.” Si culmea e, ca dupa ce primesti, ai putea sa zici ca viata te-a plesnit. Iar daca viata iti da o palma, te-nvarti in loc de ti se pare ca nu te mai opresti… iar in rarele momente cand te opresti, te-ntrebi cine esti. Asta simt eu…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s