Strengarul si fetita cu parul de aur

Publicat pe Actualizat pe


animat

Mergea aproape tarandu-se, din poarta in poarta, cautand parca ceva. Avea ochi mari si tristi, iar pe trupul sau slab, blana neagra atarna ca o haina prea mare. Puteai ghici ca ar fi fost un caine frumos, daca ar fi avut un stapan care sa-l ingrijeasca si sa-l hraneasca.

Dar nu era decat un animal neingrijit, flamand, fara adapost, fara stapan, fara prieteni, cu un picior rupt de un om fara suflet. 

Din cand in cand, un scheunat ca un inceput de plans, pornea din pieptul lui sfasiat de durere si singuratate. Venea inca o noapte plina de chin. Picioarele il mai purtau doar in speranta ca va gasi o coaja de paine… Un prieten era prea mult sa mai nadajduiasca. De atata timp isi dorea un prieten, ca nu mai credea ca cineva ar putea sa il vrea… O coaja de paine, acesta era gandul care-i dadea putere sa se mai tarasca.

Incet, noaptea a coborat peste intinderea lumii si el a simtit ca nu mai vrea nimic. S-a lasat sa cada langa santul ce marginea drumul prafuit pe care venise. Voia sa doarma, era sfarsit de oboseala, foame, durere… Luna il mangaia cu razele ei plapande si chinul lui se topi in somnul aducator de liniste…

Visa. Visa ca o fetita cu parul de aur si ochi rupti din  cer, a venit sa il ia si sa-i curme suferinta. Ca a intins spre el o mana mica, calda, pe care i-a asezat-o pe cap. Dintro data, durerea din picior s-a oprit si fu cuprins de o bucurie mai mare decat putea sa incapa in sufletul lui neobisnuit cu asemenea stare. Simtea ca se sufoca de bucurie. Apoi, se facea ca fetita care semana cu o zana, l-a luat in brate si l-a purtat pana intr-un palat mare si luminos.

Acolo, l-a asezat cu grija pe o perna mare si i-a spus: „Hai, odihneste-te”. Privea cu recunostinta si dragoste faptura mica a fetitei  – zana, care-i aseza in fata felurite mancaruri, hranindu-l cu grija. A simtit ca nu-i mai e foame si si-a spus: „Doamne, sunt satul! Sunt si eu o data satul!” Si iar a auzit glasul ca un clinchet de clopotel al fetitei: „Mergi si te joaca cu ceilalti catei. Acum, sunt prietenii tai.” Bucuros, alergat spre ei. Atunci o vazu: o catelusa frumoasa, alba, cu ochii mai negri decat ai lui… Inima i se umplu de dragoste. Era atata fericire in el, ca se trezi!

Isi simti sufletul ars de revenirea la realitate. Nu voia sa deschida ochii… nu mai avea putere sa o ia de la capat… Nu mai putea, nu mai voia… Nu mai… Simti o mana mica asezandu-i-se pe o ureche! „Doamne, isi spuse, mai lasa-ma sa visez”. Dar mana incepu sa-l mangaie pe cap, pe bot, pe gat, pe spate! Gandi: „Atat de mult mi le-am dorit, ca simt aievea mangaierile”. 

Adevarul, ca o explozie ii inunda trupul. Si atunci, din sufletul lui secat de puteri, razbatu un urlet: de bucurie, de durere, de recunostinta, de toate cate le-a trait si de spaima ca manuta ce-o simtea pe blana lui ar putea sa se evapore.

„Nu deschide ochii, nu dechide ochii…” isi repeta intruna. Dar vocea cristalina, rosti cuvintele magice asteptate de-o viata:  

– „Hai STRENGARULE, deschide ochii si vino cu mine” 

Ochii uimiti, larg deschisi, vazura in lumina de aur a lunii, capul balai al fetitei din vis…

O poveste de copil, pentru copii, „inventata” de Dina mea! 🙂 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s